Incontestabil, cea de-a doua ramură a parabolei sadoveniene o simbolizează nu atât prezenţa în paginile romanului a imaginii unei Dacii mitice, extravagantă prin utopismul ei, cât mai ales a muntelui magic, fabulos şi de nimeni ştiut, lăcaşul sacru al purităţii universale, semnul ascensiunii mitice către o lume de esenţă platonică. Iată descrierea pe care ne-a lăsat-o Sadoveanu: "Monahii tineri suiau deci către peşteră. În acele ponoare şi poieni în care de veacuri domnea liniştea, sălbăticiunile codrului n-aveau nici o sfială. Veveriţele îi urmăreau şi îi priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele îşi ridicau către ei boturile negre deasupra smocurilor de păiuş, din unghiuri depărtate. Până acolo, pe sub cetini, era întuneric. Acolo, la ele, era lumină.""

Notă: de George Ioniţă
România literară nr. 39 din 29 septembrie 1999
material preluat de pe http://www.romlit.ro/www/texte99/rl939rom.htm