Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul ţării noastre, cu deosebire în ultimele decenii, arată că, din cele mai îndepărtate vremuri există dovezi asupra prezenţei omului şi a comunităţilor omeneşti, încă de pe cînd omul se forma prin muncă iar societatea se constituia treptat, treptat. Pe solul patriei noastre au înflorit culturi care stau alături de cele din zona mediteraneană şi Europa centrală; este suficient că amintim în acest sens splendida civilizaţie Cucuteni cu minunata ei ceramică pictată şi „Hora" de la Frumuşica, dar mai ales cultura Hamangia din Dobrogea şi de la Dunărea de Jos, cu renumitul său „Gînditor", descoperit la Cernavodă în anul 1956, o capodoperă a artei neolitice universale.


Acum patru milenii, se dezvolta pe meleagurile regiunii carpato-danubiano-pontice viaţa istorică a tracilor, cu o artă şi o metalurgie a bronzului dintre cele mai prospere din Europa acelor vremi. Tracii intrau astfel în istoria lumii prin îmbogăţirea tezaurului cultural al continentului nostru. Nucleul patriei tracilor a fost ţinutul carpato-danubiano-pontic. De aci ei s-au revărsat pînă departe, ajungînd pînă la Troia cea cîntată de Homer şi participînd la iureşul care a dus la prăbuşirea puterii miceniene şi a statului hittit din Asia Mică. în prima jumătate a mileniului I î.e.n. se raspîndise în lumea, tracică şi fierul, care va determina o rapidă dezvoltare a forţelor de producţie. Timp de o mie de ani atelierele tracice, în special cele din Transilvania, dar şi cele din zona extracarpatică si din Dobrogea, au produs arme strălucitoare, unelte diverse şi podoabe felurite, piese de harnaşament etc, dintre care unele sînt adevărate opere de artă. Armele tracice erau renumite şi rivalizau cu cele miceniene prin formă, decor şl eleganta Cu aceeaşi pricepere, meşterii traci lucrau şi obiectele, de aur şi argint, după cum, din sec. XII-XI î.e.n., ei devin stăpîni şi pe cunoştinţele tehnologice legate, de data aceasta, de metalurgia fierului, care, după opinia lui Fr. Engles „e jucat un rol revoluţionar în istoria umanităţii”
Inainte de mijlocul mileniului I î.e.n. triburile şi uniunile de triburi tracice din zona carpato-danubiano-pontică şi nord-est-balcanică şi-au intensificat legăturile de schimb cu lumea mediteraneană şi cu cea din Asia Mică. In această epocă începe să se manifeste şi influenta grecească. Pe ţărmul Mării Negre aveau să se înfiinţeze coloniile greceşti Histria, Tomis, Callatis, care vor deveni focare de iradiere a elementelor de civilizaţie superioară, care vor fi asimilate şi transformate de autohtoni, potrivit gustului artistic şi nevoilor lor. Va avea loc o înrîurire reciprocă, dar substraţul tracic îşi va păstra structura sa unitară, pe întregul spaţiu unde se vor forma geto-dacii. Pe substratul general tracic se vor forma deopotrivă tracii meridionali şi ramura nordică, aceea a geto-dacilor, cea mai importantă în părţile de sud-est ale Europei.
In aria de locuire a tracilor de nord se cristalizează, în sec. VIII-VII î.e.n., o mare unitate de cultură, pe care arheologii o numesc —, după o uzanţă internaţională —, cultura Basarabi, o localitate în jud. Dolj. Aceasta acoperea o mare arie geografică, al cărei centru se sprijinea tot pe Carpaţi şi pe Dunăre. De pe fondul etno-cultural Basarabi s-au ridicat geto-dacii, poporul care începuse să se constituie ca atare chiar din cursul dezvoltării culturii Basarabi. Geto-dacii formau — încă de la început — o puternică entitate etnică, lingvistică, economică şi — în vremea lui Burebista —politică. Şi pe plan spiritual, geto-dacii se manifestau tot în cadrul aceleiaşi mari unităţi etno-culturale. Ei locuiau pe întreaga arie dintre pantele de nord ale Balcanilor (Haemus, Stara Pianina), Carpaţii Păduroşi — la nord, litoralul de vest şi de nord al Pontului Euxin şi Tyras (Nistru) — la est şi Dunărea mijlocie şi Morava spre vest şi sud-vest. Pe această întinsă vatră, geto-dacii vor crea o civilizaţie materială şi spirituală superioară aceleia a neamurilor învecinate. Tot pe această vatră va avea să se petreacă, diferenţiat, procesul romanizării, al sintezei daco-romane şi al naşte rii, astfel, a poporului român.
In istoriografia străină a circulat părerea că geto-dacii nu ar fi traci, ci germani, celţi sau slavi. De asemenea, s-a .vorbit mult — chiar şi la istoricii români — că geto-dacii sînt de origine balcanică şi că au trecut la nord de Dunăre după jumătatea sec. V î.e.n. O asemenea concepţie a fost posibilă din cauza lipsei izvoarelor scrise ale antichităţii privind pe geto-daci. Intrucît istoricul grec Herodot — „părintele istoriei", cum a fost numit, pe dreptate —amintea pe geţi numai la sud de Dunăre (Istru), unde s-ar fi învecinat cu sciţii — s-a tras concluzia greşită că geţii ar fi „emigrat" sau s-ar fi „strămutat" la nord de Istru în pe rioada de după 514 î.e.n., cînd Herodot relatează campania lui Darius I împotriva sciţilor şi lupta geţilor peotru apărarea libertăţii şi in dependenţei lor. Descoperirile arheologice infirma parerea lui Herodot privind prezenta sciţilor pe Dunăre şi ele documentează, în mod concret, locuirea geţilor între Balcani, Carpaţi şi Nistru încă din sec. VII î.e.n., iar prin înaintaşii lor traci, din vremuri imemoriale. Geţii şi dacii erau unul şi acelaşi popor, de esenţă etnică tracică şi vorbind aceeaşi limbă, cea tracică. La Trogus Pompeius găsim precizarea că „dacii sînt de aceleaşi neam cu geţii" şi că sînt „o mlădiţă" a acestora, iar Strabo —contemporan, în parte, cu Burebista — arată că „dacii vorbesc aceeaşi limbă cu geţii", cea tracică. Pliniu cel Bătrîn vorbea de geţii „pe care romanii îi numesc daci". De la acelaşi Strabo avem ştirea că „geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului", subliniind prin aceasta deosebirea doar teritorială dintre geţi şi daci.
Termenul de daci apare prima dată la Caesar, cuceritorul Galiei, iar acela de Dacia la Tacit şi Agrippa, iar acela de geto-daci, de daco-geţi şi traco-geţi este un termen modern, pentru a scoate în evidenţă unitatea etnică şi originea tracică a geţilor şi a dacilor. Intrarea în lumina istoriei mai devreme a geţilor se datoreşte apropierii lor de lumea grecească şi condiţiilor istorice şi geografice specifice. Implicarea geţilor în evenimentele legate de campania lui Darius din 514 î.e.n. a fost determinată de interesele statului persan de a-şi extinde stăpînirea şi asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul vestic şi nordic al Pontului Euxin şi asupra neamurilor din interior, în speţă tracii meridionali, geţii şi sciţii. Geţii intrau astfel în cadrul istoriei universale antice încă din sec. VI î.e.n De fapt, însăşi dezvoltarea social-economicã, politică şi militară a geţilor a cunoscut un ritm mai viu decît acela al populaţiei din zona intracarpatică. Dacă privim mai îndeaproape documentarea arheologică actuală, datînd de după 550 î.e.n., se poate uşor observa că s-a petrecut o inegalitate în ritmul dezvoltării .societăţii din aria carpato-danubiano-pontică şi nord-est-balcanică, că acest ritm s-a accelerat în sud-estul României şi în Bulgaria de nord, adică acolo unde izvoarele antice amintesc pe geţi şi unde izvoarele arheologice vin să confirme o atare diferenţiere, care a cuprins deopotrivă şi zona getică de la est de Carpaţi.
Procesul cristalizării civilizaţiei geto-dace a durat relativ mult, printr-o neîncetată dezvoltare a fondului străvechi, tracic, de milenară tradiţie, care a dăinuit în toată epoca geto-dacă, daco-romană şi a răzbătut în fiinţa poporului nostru şi — într-o măsură mai mică — şi în aceea a unor popoare din Balcani, venite aci mai tîrziu.
Documentarea arheologică dobîndită prin săpături efectuate în ultimele trei decenii pe întreg teritoriul patriei noastre a îmbogăţit considerabil cunoştinţele noastre cu privire la cultura materială şi spirituală a geto-dacilor. Economia lor se baza îndeosebi pe agricultură şi creşterea animalelor, la care se. adăugau meşteşugurile felurite şi comerţul. In zonele bogate în sare, exploatau acest important şi atît de necesar element ce lua şi calea comerţului. In jurul salinelor s-au înfiripat puternice centre economice, politice şi militare. Aşa a fost centrul Buridava din jurul bogatelor saline de la Ocnele Mari şi Ocniţa din judeţul Vîlcea, unde va fi fost, probabil, una dintre rezistenţele lui Burebista, dacă nu chiar prima Pe măsură ce s-au îmbogăţit cunoştinţele tehnologice şi s-au diversificat uneltele, s-au răspîndit brăzdarul de fier şi cuţitul de tăiat brazda, cele două unelte principale ale plugului, care au mărit randamentul muncii în cultivarea pămîntului. Dacii au folosit un singur tip de brăzdar de plug, format dintr-o bară de fier, lăţită la un capăt şi cu cîrlig la cel superior, ce urma să fie fixat în lemn. Asemenea brăzdare, de tip dacic, au fost descoperite în multe aşezări şi cetăţi geto-dace: Poiana, Bîtca Doamnei, Brad, Răcătău, Popeşti pe Argeş, Ocniţa-Buridava, Grădiştea Muncelului, Cetăţeni etc. La nord de Dunăre acest tip de plug se răspîndeşte încă de la începutul sec. II î.e.n., apoi se generalizează pînă în epoca lui Decebal şi persistă în perioada stăpînirii romane şi chiar în epoca post-romană. Unele depozite de unelte agricole conţin, la un loc, brăzdare de tip dacic şi pe cele de tip roman. In asociere . cu brăzdare sau izolate, s-au descoperit cuţitele de plug în formă de bară, lăţită la capătul-cuţit şi îngustată la celălalt capăt, pentru a putea fi fixat în grindeiul plugului. Uneltele folosite în agricultură de către daci sînt foarte numeroase şi ele fac dovada unei dezvoltate metalurgii a fierului şi a unui nivel superior de cunoştinţe. Amintim, în această privinţă, uneltele: grebla, cunoscută, deocamdată, numai din atelierele incendiate de romani la Grădiştea Muncelului (18 exemplare); sapele (descoperite în mai multe aşezări şi cetăţi); secerile, în număr mare, găsite atît în aşezări şi cetăţi, dar, uneori, şi în morminte; coasele, mai puţin frecvente decît secerile; cosoarele, nelipsite din aşezările dacice, folosite la curăţitul viţei de vie, a frunzelor, la altoitul şi, uneori, chiar ca armă. Fiecare dintre uneltele amintite cuprind numeroase variante tipologice, cu particularităţi funcţionale felurite. Marele număr al uneltelor agricole şi generala lor răspîndire arată preocuparea dacilor în dezvoltarea agriculturii, ca formă principală a economiei. Tot atît de variate erau uneltele şi în meşteşugul tîmplariei, lemnul fiind la daci materialul de construcţie de bază, cît şi la obţinerea unor unelte de întrebuinţare gospodărească obişnuită, curentă. La fortificaţiile cu caracter militar sau la construcţiile religioase, — cum erau templele —, se folosea în mare cantitate lemnul. Au existat cetăţi cu fortificaţii numai din lemn şi pămînt, cum a fost Buridava dacică, din Subcarpaţii vîlceni. Lemnul era utilizat şi la construcţiile de piatră, aşa încît dacii şi-au sporit mereu gama uneltelor de tîmplărie, cum au fost: toporul, cu operaţii multiple, de la cele mai simple pînă la dulgherie, avînd, din această multiplă funcţionalitate, forme foarte variate; barda, folosită la cioplirea lemnului pentru obţinerea unei suprafeţe plane; tesla, atît de necesară la obţinerea, nu numai a unei suprafeţe plane, dar şi a jgheaburilor şi a sco-birii în lemn; ferăstraiele, de la exemplarele mici pînă la joagărul cu lama lată, mult specializat; compasul, folosit nu numai în tîmplărie, ci şi în făurãrie şi alte preocupări; cleştele de scos cuiele; dăltiţe, cele mai frecvente, cu folosire curentă; cuţitoaia, mai rar folosită ş: mai puţin întîlnită, fiind o unealtă de fineţe şi de aceea erau şi importate; sfredele, destul de frecvente (s-au descoperit la Grădiştea Muncelului, Ocniţa-Buridava, Bîtca Doamnei, Costeşti etc.); rindele, pile, răzuitoare etc. Apărarea libertăţii şi a teritoriilor ocupate de ei a necesitat şi făurirea, în ateliere proprii, a armelor necesare. Au fost descoperite destul de multe arme defensive, arme ofensive (lănci, suliţe, vîrfuri de săgeată, săbii curbe — si-ca-ae, cuţite de lovit etc), dar şi arme romane, importate şi folosite de daci, cum apar şi pe Columna Traiană. De altfel, izvoarele antice menţionează prezenţa la curtea regelui Decebal a instructorilor militari romani, care vor fi iniţiat pe daci în mînuirea unor arme şi maşini de război romane. Atelierele metalurgice dacice asigurau toate uneltele de care era nevoie în buna desfăşurare a diverselor îndeletniciri, mai ales a celor legate de viaţa economică. Se cunosc — în afară de cele amintite, pe scurt, mai înainte — unelte pentru exploatarea pietrei şi a sării. Sarea era atît de necesară creşterii animalelor şi va fi intrat în circuitul comercial sud-dună-rean, întrucîţ în Peninsula Balcanică nu se găseau zăcăminte de sare. La Ocniţa-Vîlcea au fost descoperite şi unelte speciale pentru exploatarea sării şi sfărîmarea blocurilor („drobului") de sare. Se petrecuse, deci, o specializare a uneltelor, destul de avansată, dacă ţinem seama de numeroasele variante ale fiecărei unelte. Se poate spune că stadiul de dezvoltare a metalurgiei fierului la geto-daci era cu mult mai înaintat faţă de acela al popoarelor vecine şi, în anumite privinţe, chiar faţă de celţi, de la care dacii, desigur, au împrumutat unele tipuri de unelte, cum ar fi foarfecele şi, probabil, pintenii, pe care şi romanii i-au luat de la celţi. In genere însă se poate afirma ca metalurgia fierului la geto-daci se datoreşte unui proces local. Descoperirile arheologice şi studiile cu privire la problema apariţiei şi răs-pîndirii metalurgiei fierului în regiunea carpato-dunăreană şi pontică au arătat că exploatarea minereurilor de fier şi reducerea acestora începuseră aci încă din sec. XII î.e.n. şi că perfecţionarea acestora a progresat fără încetare, în aşa fel încît în vremea lui Burebista obiectele de fier nu lipseau nici din cea mai modestă colibă. La Cireşu, jud. Mehedinţi, la Doboşeni, Mădăraş şi Şercaia din Transilvania au fost descoperite cuptoare de redus minereurile de fier şi de prăjit a acestora. Deşi cercetările de teren trebuie să continue, totuşi, în prezent, se cunosc mai multe localităţi şi puncte unde existau zăcăminte de fier, unele chiar în ţinutul impunătoarelor cetăţi dacice din munţii Orăştiei. Atelierele metalurgice legate de exploatarea minereurilor locale şi de nivelul mereu mai ridicat al cunoştinţelor tehnologice, de care dădeau dovadă făurarii autohtoni, produceau din ce în ce mai multe unelte şi arme cerute de nevoile sporite ale societăţii geţo-dace, cu cit se apropia de epoca lui Burebista şi Decebal. O altă ramură de activitate şi un aspect caracteristic al civilizaţiei geto-dace îl constituie olăritul. Acesta a devenit un meşteşug propriu-zis în epoca a doua a fierului, adică în epoca geto-dacică, datorită introducerii şi generalizării roţii olarului, una dintre marile invenţii ale antichităţii, care a transformat meşteşugul casnic al olăritului într-un meşteşug propriu-zis. Cercetările mai recente au arătat că geto-dacii au început să cunoască roata olarului încă din sec. VI- î.e.n. Unele descoperiri arheologice din Transilvania şi Oltenia fac dovada unei atari folosiri a acestei invenţii. Cu mulţi ani în urmă arătasem că, la Cernavodă, Alexandria şi Bălăneşti (jud. Olt) se descoperise ceramică lucrată la roată de către localnici. In prezent se cunosc mai multe localităţi unde au fost descoperite vase la roată.
Cele mai numeroase — datînd din sec. VI şi V î.e.n. — se găseau între Balcani, Dunăre şi mare. Teritoriul Dobrogei a fost totdeauna o punte de legătură între sud şi nord, Dobrogea integrîndu-se în marea unitate a Daciei străvechi. O dată cu generalizarea roţii olarului s-a îmbogăţit însuşi conţinutul culturii geto-dacilor, repertoriul de forme sporind cu noi tipuri de vase, luate după prototipuri greceşti şi mai tîrziu romane. Totuşi ceramica lucrată la roată se sprijină în principal pe formele de vase tradiţionale, autohtone. Amintim aci cana bitronconică şi cu o toartă supraînãlţată şi fructiera cu picior şi frumos ornamentată, cu motive decorative pictate în culoare roşie-brună. Dacii au avut o ceramică pictată originală, cu motive decorative care aveau un caracter geometric, de veche tradiţie tracică. Tot locală este şi ceramica pictată cu motive florale şi zoomorfe, uneori combinate cu cele geometrice, pe care le întîlnim şi în arta argintului la geto-daci, cît şi pe unele obiecte de fier, ca cele descoperite la Grădiştea Muncelului.
Dacii au dezvoltat o artă a argintului, cu deosebire în secolul I î.e.n. şi în secolul următor. Pe întregul teritoriu al Daciei au fost descoperite importante tezaure de argint, care cuprindeau podoabe de tot felul sau vase: brăţări, terminate cu protome de şarpe, inele, coliere, cercei, cingători, paftale, lanţuri împletite etc. Numărul podoabelor a început să sporească în sec. I î.e.n., cînd argintul, ca materie primă, era procurat din topirea monedelor de argint geto-dace. Acestea s-au răspîndit pe întregul teritoriu locuit de geto-daci şi formează una dintre caracteristicile esenţiale ale civilizaţiei lor. Spre începutul sec. I î. e.n., moneda tradiţionala dispare şi locul ei este luat de moneda dacică de tip republican roman, care a cunoscut o răspîndire excepţional de mare, ceea ce dovedeşte prospera viaţă economică a dacilor din ultimele două secole dinaintea cuceririi Daciei de către romani, în 106 e.n. Cele peste aproximativ 25 000 monede de acest tip fac dovada, nu numai a puternicei entităţi economice în vremea lui Burebista şi Decebal, dar şi a strinsei legături cu circuitul economico-comercial universal al timpului, care era cel roman. Meşterii daci erau stăpîni şi pe cunoştinţe tehnologice superioare, cum era încrustarea cu argint şi aur a unor obiecte de fier, psahiile (partea laterală a unei zăbale) de la Ocniţa şi cea de la Bîtca Doamnei (Piatra Neamţ).
Atît cît întrezărim în prezent din puţinătatea izvoarelor literare ale antichităţii şi din descoperirile arheologice şi numismatice, ne dăm seama că dezvoltarea economică şi unitatea de structură a Daciei preromane au avut consecinţe însemnate asupra organizării societăţii geto-dace. Incă din epoca bronzului şi a primului fier (Hallstatt) se petrecuse o structurare a societăţii, constituindu-se o aristocraţie tribală şi unional-tribală, şi în special o aristocraţie militară. Procesul restructurării sociale s-a adîncit mereu, desprinzîndu-se şi unele vîrfuri ale societăţii din relatările lui Dio Crisostomul, contemporan cu Decebal şi împăratul Traian, aflăm că pătura importantă a societaţii o formau nobilii, care în limba traco-dacică se numeau tarabostes, iar în limba latină pileaţi (pileus sau pilleus, căciulă ţuguiată), aşa cum ne apar ei pe Columna Traiană, pe monumentul de la Adamclisi şi pe alte monumente antice. Din mijlocul acestei aristocraţii se ridicau regii şi marii preoţi. Masa cea mare a populaţiei o formau aşa-numiţii în limba latină (nu se cunoaşte termenul dacic) capillati sau comaţi (cei cu părul în plete, căzînd pe umăr), care erau oameni liberi, neconstituind o pătură privilegiată care să exploateze pe alţii. Societatea geto-dacă ni se înfăţişează — chiar şi în timpul războaielor daco-romane din 101—102, 105—106 e.n. — ca o societate solidară, care nu a cunoscut sclavagismul. Realizarea celui mai puternic şi independent stat dac sub conducerea lui Burebista şi apoi a regelui erou Decebal şi încordarea eroică pentru apărarea independenţei şi libertăţii — plastic redată în toată măreţia ei pe Columna Traiană — reflectă tocmai această structură unitară a societăţii dacice din timpul celor două mari personalităţi istorice.
Descoperirile arheologice şi hărţile întocmite pe baza lor arată că în toată aria de locuire a geto-dacilor există numeroase aşezări — deschise sau fortificate — şi cetăţi întărite. Ele erau centre economice, politice, militare şi religioase. In limba dacă se numesc dava — davae, pentru care autorii greci au folosit termenul de polis-poleis, cum sînt menţionate în legătură cu evenimentele petrecute la Dunărea de Jos încă la sfîrşitul sec. IV î.e.n., privind lupta geţilor în timpul lui Dromichaites împotriva regelui Traciei, Lisimach. Aceste centre, deşi nu pot fi comparate întru totul cu oraşele greceşti şi romane, ele reprezentau totuşi nuclee de viaţă socială organizată şi concentrată, jucînd un rol important în viaţa băştinaşilor. De aceea şi romanii, după cucerirea Daciei în 106 e.n., vor păstra multe toponime dacice, ca: Buridava, Drobeta, Apulum, Sarmizegetusa, Napoca etc. Geograful Claudiu Ptolemeu din Alexandria nota peste 40 asemenea centre în Dacia. Deşi el scria în sec. II e.n.; relatările lui se refereau însă la realităţi din Dacia preromană. în general, aceste centre nu aveau aspect de oraş propriu-zis, dar în interiorul lor se găseau monumente şi construcţii impunătoare, orînduite după anumite principii de „urbanistică". De fapt, toate davae-le aveau un rol, care depăşise în general stadiul sătesc şi tribal, mai ales dacă ne referim la statul dac din vremea lui Burebista şi Decebal. Unele ce-taţi erau fortificate numai cu palisade sau val de pămînt, avînd doar funcţiunea de garni-zoană sau de refugiu al populaţiei din împre-jurimi. In schimb, Sarmizegetusa Basileion (Regia), cum numeşte Ptolemeu capitala statului lui Decebal, reprezenta un complex arhitectural de toată importanţa şi măreţia.
Geto-dacii au cunoscut o arhitectură civilă, una militară şi alta religioasă. S-a păstrat tradiţia epocii bronzului şi a primului fier, multe aşezări avînd ca fortificaţii un val (sau două, uneori şi mai multe) de pamîrţt, un şanţ de apărare şi, de regulă, palisadă. „Miezul" valului de pămînt era adesea din pietre de rîu sau pămînt ars. Arhitectura militară va dobîndi în sec. I î.e.n. şi în sec. I e.n. o dezvoltare excepţională, o dovadă a înaltului nivel al civilizaţiei. In regiunile de munte se ridică cetăţi de piatră impunătoare. Cele mai bine cunoscute sînt cele din munţii Orăştiei: Sarmizegetusa, Costeşti, Piatra Roşie, Blidarii, la care se adaugă cele de la Piatra Craivii (lîngă Alba lulia), Căpîlna, Tilişca etc, şi cea de la Bîtca Doamnei (Piatra Neamţ). Nu trebuie pierdut din vedere că dacii au ridicat şi impunătoare cetăţi de lemn şi pămînt, cum este cea de la Ocniţa din Subcarpaţii vîlceni, unde a fost localizată vechea Buridavă dacică, pe baza unor inscripţii de epocă, făcute pe fragmente ceramice. Aceasta avea o acropolă şi trei terase, înconjurate toate de „zid" de lemn şi pămînt, cu o grosime de peste 3,50 m. La cetatea de la Costeşti s-au folosit deopotrivă zidurile de piatră şi valul de pămînt cu palisadă; cetatea, dispunea şi de mai multe bastioane, unele în interiorul incintei de piatră, altele în exterior. Cetatea de la Sarmizegetusa cuprinde o suprafaţă de 3 ha; ea se află la altitudinea de 1200 m; zidurile cu lăţimea de 3—3,20 m. Zidurile cetăţilor de piatră erau din blocuri fasonate şi aveau două paramente; între acestea se punea piatră sfărîmată şi pămînt bătătorit formînd emplectonul. In acelaşi fel au fost şi „zidurile" cetăţii de la Buridava. Cetăţile dacice de piatră — dar şi cele de lemn — aveau un caracter monumental, impresionant, ele făceau parte dintr-un sistem defensiv, deosebit de bine conceput în vremea lui Decebal. Ceea ce impresionează pe cercetător şi pe cel care le vizitează este complexitatea mijloacelor de apărare: ziduri de incintă, bastioane, turnuri de veghe şi apărare, terase şi platforme de luptă, valuri de pămînt, palisade etc. Deşi era integrată în sistemul general defensiv, o cetate dacică dispunea şi de mijloace proprii de apărare, în cazul că ar fi fost izolată de restul cetăţilor. Dacii au ştiut să folosească terenul în chipul cel mai corespunzător apărării. Aceasta s-a văzut şi în timpul războaielor daco-romane, cînd romanii au trebuit să cucerească — după cum spun izvoarele antice — înălţime cu înălţime fortificată.
Monumentele de arhitectură civilă se asociază în general cu cele de caracter militar şi religios. In unele cetăţi mai mari existau „palate" ale căpeteniilor sau „turnuri-locuinţă". Arhitectura religioasă este documentată de o serie bogată de monumente. S-a păstrat şi de data aceasta tradiţia anterioară, dar sînt unele influenţe elenistice. Este vorba de seria sanctuarelor care, după planul lor, se împart în două categorii: temple patrulatere şi temple rotunde. Sanctuarul patrulater avea coloseul de piatră sau de lemn, care formau în general aliniamente. Asemenea sanctuare aveau acoperiş, cum au dovedit-o cercetările mai recente, infirmîndu-se părerea celor care socoteau că nu aveau, ceea ce ar fi o aberaţie, dacă ţinem seama şi de faptul că ele se aflau în regiuni muntoase la mari altitudini. Cele două tipuri de sanctuare nu erau ridicate unor divinităţi deosebite şi au fost din aceeaşi vreme. Merită să amintim aci marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa, cu diametrul de 29,40 m şi prevăzut cu două cercuri de blocuri de andezit şi un cerc de stîlpi (coloane) groşi, de lemn. In interior se află o încăpere absidală. Unii cercetători au pus acest templu rotund în legătură cu existenţa unui calendar al dacilor. Problema rămîne încă deschisă. Arhitectura militară şi religioasă s-a format într-un cadru organizat, sub autoritatea unor personalităţi, ca Burebista şi Decebal. Impresionantele monumente de piatră — şi cele de lemn şi pămînt — dau măsura puterii politice, militare şi economice a geto-dacilor. Dezvoltarea vieţii economice şi a forţelor de producţie în toate ramurile de activitate a determinat o progresivă perfecţionare a organizării sociale. Chiar înainte de cristalizarea civilizaţiei geto-dace se ajunsese - aşa cum arată descoperirile arheologice — la prezenţa unor uniuni tribale, cu o aristocraţie bine documentată. Izvoarele scrise ale antichităţii nu menţionează aceste vechi formaţiuni unional-tribale; abia la sfîrşitul sec. VI-lea î.e.n., prin relatările lui Herodot privind lupta geţilor împotriva armatelor persane, în 514 î.e.n., putem deduce că geţii aveau o organizare politico-militară superioară şi o aristocraţie militară. Fără îndoială că premisele unei atari organizări erau mai vechi. Splendidele tezaure de aur şi argint de la Băiceni —Iaşi, Craiova şi inventarele mormintelor „princiare" de la Agighiol — Tulcea, Peretu — Teleorman şi coiful de aur de la Poiana — Coţofeneşti — Prahova, care datează din prima jumătate a sec. IV î.e.n., atestă prezenţa în această vreme a vîrfurilor aristocraţiei formate, evident, după o lungă dezvoltare social-economică; ele se bucurau de o poziţie deosebită în societate şi de o viaţă de fast. Din rîndul acestor vîrfuri aristocratice se ridicau căpeteniile — basileii — uniunilor de triburi. In acest sens trebuie să înţelegem inscripţia de pe monedele descoperite în Dobrogea, care au Basileos Moskonos (cu litere greceşti, la genitiv). Numele lui Moskon a fost asociat — fie chiar numai ipotetic — cu acela al anonimului „rex Istrianorum" („rege al Istrianilor", al geţilor de la Dunăre — Isţros), care se afla, la 339 î.e.n., în fruntea unei puternice formaţiuni politice şi militare capabile să oprească pătrunderea violentă a sciţilor în Dobrogea, sub regele lor Aţheas, care a fost silit să ceară ajutorul lui Filip al II-lea, regele Macedoniei. Moartea regelui get a îngăduit sciţilor să treacă la sud de Dunăre, dar intervenţia rapidă a lui Filip II a pus capăt pătrunderii sciţilor iar regele Atheas şi-a găsit moartea pe solul get. Intervenţia lui Filip II inaugura acţiunea politică şi militară macedoneană la Dunărea de Jos, pe care urmaşii lui o vor continua. In 335 î.e.n. Alexandru Macedon, ajuns rege al Macedoniei, face o expediţie împotriva tribalilor şi a geţilor de la Dunărea de Jos, trecînd fluviul — aşa cum spun izvoarele antice — într-o noapte, folosind luntre scobite în trunchi de copac (monoxile). Trecuţi pe malul stîng, ostaşii macedoneni au fost nevoiţi să culce grîul ca să poată înainta, cum spune Ptolemeu al lui Lagos, care însoţea pe regele macedonean. Tot de la acesta aflăm că oastea geţilor era formată din 4 000 călăreţi, din 10 000 de pedestraşi, o puternică oaste pe care o avea uniunea tribală getică din stînga Dunării, unde pentru prima dată era semnalată de un izvor scris prezenţa geţilor, dar unde descoperirile arheologice o documentează înainte de jumătatea mileniului I î.e.n. Izvorul vorbeşte şi de o cetate a geţilor, care a trebuit să fie părăsită şi din care macedonenii au luat o bogată pradă. Geţii de prin sudul Moldovei aveau să-şi măsoare forţa lor militară, la 326 î.e.n., cînd generalul Zopyrion pierea împreună cu întreaga sa oştire de 30. 000 ostaşi. In jurul anului 300 î.e.n., în fruntea unei mari uniuni tribale getice de la Dunărea de Jos se găsea Dromichaites. Acesta a înfrînt în două rînduri armata macedoneană din vremea lui Lisimach, regele Traciei, luînd prizonier, în prima luptă, pe fiul acestuia, Agatocles, iar în a doua luptă (282 î.e.n.) pe însuşi regele, care trecuse Dunărea cu o oaste însemnată. El a fost luat prizonier împreună cu toţi ostaşii săi. Cit priveşte istoria politică şi militară a geto-dacilor după Dromichaites, izvoarele antice sînt foarte sărace. Ţinînd seama însă că celţii — în iureşul lor spre Balcani — nu au atins teritoriul get de la Dunărea de Jos, înseamnă că formaţiunea getică unional-tribală condusă pînă către 280 î.e.n. de către Dromichaites a continuat să dăinuiască, oprind aci năvala celtilor.
In sec. III î.e.n. este amintit un basileu-rege get în nordul şi nord-vestul Dobrogei — Zalmodedikos, iar în jurul anului 200 î.e.n. Rhemaxos, ambii protectori ai cetăţilor greceşti de pe litoralul getic. Tot cam pe la 200 î.e.n. izvoarele antice menţionează pe regele Oroles, în luptă cu bastarnii germanici pătrunşi în ţinutul de răsărit al lumii getice. In cadrul uniunilor tribale, de tipul democraţiilor militare, se simţea necesitatea lărgirii acestui cadru strimt, pe măsura dezvoltării neîncetate a forţelor de producţie şi intensificarii schimburilor comerciale pe bază de monede, atît cu negustorii greci şi romani, dar şi pe piaţa internă. Procesul contopirii uniunilor tribale mai mărunte se oglindeşte în micşorarea monedelor tradiţionale geto-dace şi apoi in dispariţia acestora în primele decade ale sec. I î.e.n. şi înlocuirea lor prin moneda dacică de ţip republican roman. Creşterea productivităţii diverselor meşteşuguri şi a exploatării zăcămintelor de sare, cît şi sporirea legăturilor comerciale cereau forme politico-economice şi militare mai largi, care să corespundă dezvoltării societăţii geto-dace după trecerea de pragul dintre sec. II şi I î.e.n., în care vîrfurile aristocraţiei sa poată juca un rol din ce în ce mai însemnat. în sec. II î.e.n. civilizaţia geto-dacă se cristalizase definitiv, cu elementele sale de structură unitară, fundamentale, pe întreaga arie locuită de geto-daci. In sec. I î.e.n. ea va dobîndi şi un alt element esenţial, de structură unitară, pe cel politic. In prima jumătate a acestui secol se va crea de către Burebista primul stat centralizat şi independent, cuprinzînd întreaga lume geto-dacă, de la nord de Haemus (Stara Planina) pînă în Carpaţii Păduroşi şi de la Tyras (Nistru) pînă in Europa est-centrală. Burebista se va găsi în fruntea acestei puternice formaţiuni politice aproximativ 4 decenii (80 — 44 î.e.n.). Apariţia pe scena istoriei din aceste părţi ale Europei a unei mari personalităţi, cum a fost Burebista, trebuie privită ca rezultatul unei milenare dezvoltări a traco-geto-dacilor. El a fost exponentul unei societăţi — şi al unei aristocraţii — care atinsese un înalt nivel de dezvoltare în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale. Burebista apare pe fundalul unei bine structurate unităţi etnice, lingvistice, de cultură, economice şi spirituale. Burebista va imprima acestei multilaterale unităţi şi o pecete de unitate politică, punînd bazele unei tradiţii statale ce va dăinui pe meleagurile Daciei străvechi şi la poporul român — născut pe această vatră — pînâ în zilele noastre. In statul lui Burebista vor fi cuprinse şi cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre, de la Apollonia (Sozopol, în Bulgaria) pînă la Olbia (la gurile Bugului). Spre vest, Burebista a desfiinţat centrele celţilor, iar între Carpaţi şi Nistru pe acelea, întîrziate, ale basţarnilor. Istoricul Strabo spune despre Burebista: „Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista l-a înălţat atît de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare de porunci, încît în cîţiva ani a creat un stat putern ic şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba a ajuns să fie temut şi de romani...". Nu putem şti de unde a început unificarea geto-dacilor în cadrul unui stat centralizat, dar putem spune că statul condus de Burebista reprezintă un moment de cea mai mare importanţă pentru istoria poporului nostru şi a Eu-ropei sud-estice. Burebista dispunea de o forţă militară remarcabilă, el putînd ridica o armată de 200 000 de ostaşi dacă este să credem pe acelaşi istoric Strabo. El a dus o politică împotriva Romei, căutînd să ţină cît mai departe pe romani. De aceea a dus tratative cu Pompeius, rivalul lui Caesar, şi a încheiat cu el înţelegeri, ca între doi şefi de stat independenţi şi suverani, aşa cum va face şi Decebal în tratativele cu împăraţii Domiţian şi Traian. Chiar numai faptul iniţierii şi ducerii de tratative cu state puternice, ca cel roman, dovedeşte că statul geto-dac din vremea lui Burebista şi Decebal se bucura de un prestigiu recunoscut, de putere militară, autoritate şi independenţă. După ce Burebista a ieşit de pe scena istoriei, statul întemeiat de el s-a împărţit la început în patru părţi, apoi în cinci, dar tradiţia generală statală s-a păstrat. Intr-una dintre aceste microformaţiuni politice a rămas Deceneu, marele preot din vremea lui Burebista, care se bucura de o autoritate „aproape regală", spun izvoarele. Un alt urmaş al lui Burebista poate fi considerat regele basileu Thiamarcus, atestat de o inscripţie descoperită, de noi în 1973 la Ocniţa — Buridava dacică, jud. Vîlcea.
In epoca lui Decebal (87—106 e.n.), cultura materială şi spirituală a dacilor era mai dezvoltată decît în vremea lui Burebista. Baştinaşii încorporaseră în mod creator acele elemente de civilizaţie elenistico-romane care corespundeau intereselor şi gustului propriu. Viaţa economică era prosperă iar schimburile comerciale cu romanii se intensificaseră. Statul dac din timpul lui Decebal era mai bine închegat, dar romanii instalaseră frontiera pe Dunăre. Pericolul roman se făcea din ce în ce mai ameninţător. Incursiunile dacilor la sud de Dunăre se înteţesc, iar campania trimisă de Domiţian sub comanda lui Cornelius Fuscus se termină printr-un dezastru, generalul roman căzînd pe cîmpul de luptă. In anul următor însă romanii învingeau pe daci la Tapae şi Decebal devenea rege clientelar al statului roman, după obiceiul pe care romanii îl aplicau şi altor state, cărora le plăteau stipendii pentru avantaje economice sau militare. Tratatul de pace din 89 e.n. avea să aducă un răgaz de pace pentru Decebal, care va fi folosit pentru pregătirea armatei şi întărirea cetăţilor, cît şi pentru organizarea internă mai potrivită vremurilor grele ce erau de aşteptat, şi care au şi venit, în timpul celor două războaie din 101—102 şi 105-106 e.n., cînd dacii au opus o rezistentă eroică romanilor, iar la capătul înfrîngerii Decebal a preferat să-şi curme viaţa decit să cadă viu în mîna romanilor. Istoricul roman Dio Cassius ne-a lăsat cel mai complet portret moral al regelui erou Decebal: „Era priceput în ale războiului — scrie istoricul — şi iscusit în faptă, ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a ieşi cu bine dintr-o înfrîngere, pentru care lucruri a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut".
După cucerirea Daciei şi transformarea ei, în 106 e.n., în provincie romană, cursul dezvoltării istorice în aceste părţi ale Europei s-a schimbat. Procesul romanizării, care începuse mai demult la sud de Dunăre, se va adinci mereu, în cadrul Dacoromaniei şi se va crea sinteza daco-romană, factorul fundamental al formării poporului român.

Notă: D. BERCIU "