Cercetările arheologice, efectuate în ultimele decenii, au dat la iveală mărturii grăitoare cu privire la prezenţa şi continuitatea populaţiei autohtone în spaţiul carpato-danubiano-pontic, după dramaticele lupte dintre daci şi romani din anii 101-102 şi 105-106 e.n., care au sfîrşit prin transformarea unei părţi din Dacia în provincie romană şi dispariţia viteazului rege Decebal, care a luptat pentru libertatea şi independenţa poporului său pînă la jertfa supremă.

Vestigiile arheologice descoperite pe întreg teritoriul vechii Dacii infirmă acele teze eronate emise de unii învăţaţi străini (roeslerieni şi neoroeslerieni), care susţineau dispariţia dacilor în timpul războaielor de cucerire conduse de Traian, de asemenea, evacuarea la sud de Dunăre a întregii populaţii în vremea împăratului Aurelian, cînd Imperiul roman a părăsit Dacia. Ei creau astfel două viduri demografice, negînd nu numai continuitatea populaţiei dacice, ci şi posibilitatea de a fi romanizatã. Concluzia lor era clară: dacii fiind dispăruţi, procesul romanizării nu a putut avea loc în Dacia şi poporul român (a cărui latinitate o recunosc) s-a format la sud de Dunăre şi de aici populaţia românească a imigrat la nord de fluviu în secolele IX-XIII e.n. Aserţiunile lor se bazau pe două texte păstrate la doi autori târzii, din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Este vorba de exagerarea retorică (cum o califică învăţatul vienez C. Patsch) a împăratului filozof Iulian Apostatul (Caesares, 22,5) care spune că Traian a „nimicit neamul geţilor" şi de Eutropius (VIII, 6,2), care afirmă că Dacia a fost golită de bărbaţi (viris). De asemenea, invocau faptul că dacoromânii nu mai erau menţionaţi în izvoarele literare, după retragerea aureliană, dar treceau sub tăcere realitatea că nici despre imigrarea românilor din sudul Dunării nu vorbeşte absolut nici un document scris sau de altă natură! Dar admitînd ca juste exagerările lui Eutropius, vedem că el nu spune că Dacia era lipsită complet de populaţie — „desertum" — ci de bărbaţi (viris),desigur apţi să poarte armele, dar mai rămîneau copiii, bătrînii şi femeile! In ceea ce priveşte traducerea dată de roeslerieni textului din Iulian Apostatul, notăm că nu este absolută, căci grecescul exeilon, corespunde după alţi învăţaţi, nu numai lui „am nimicit" ci şi lui „am biruit-subjugat". Dar chiar acceptînd traducerea dată de ei, ştim că asemenea expresii se intîlnesc şi la alţi autori antici şi în inscripţii, cu privire la alte popoare, considerate şi ele „nimicite", „distruse" sau „exterminate", cu scopul de a glorifica pe învingător, aşa încît, nici un cercetător obiectiv nu pune bază pe asemenea afirmaţii, cu atît mai mult, cu cît alte texte literare, mai apropiate în timp de epoca lui Traian (amintim pe Cassius Dio), vorbesc numai de înfrîngerea şi supunerea dacilor. Chiar Eutropius, într-un alt pasaj (VIII, 2,2) se exprimă mai corect „învingînd pe Decebal el [Traian] a supus Dacia". Şi în unele inscripţii (CIL, VI, 1444; CIL, XII, 105; Dessau. ILS, 8863) este vorba tot de supunerea dacilor şi nu de „nimicirea" sau „extirparea" lor. Acelaşi lucru reiese şi din legendele unor monede emise de Traian, ca şi din unele reliefuri ale Columnei lui Traian de la Roma (scenele LXXVI, CLIV— CLV).
Este limpede că cei care contestau continuitatea românilor pe teritoriul lor de baştină, urmăreau scopuri politice. Lucru este simplu de înţeles, dacă ţinem seama că asemenea teze încep să apară tîrziu (la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea) o dată cu emanciparea românilor din Transilvania care cereau drepturi egale cu ale celorlalte naţionalităţi conlocuitoare, argumentînd că, ei, românii, sînt autohtoni, urmaşi ai dacoromânilor şi deci cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Aşa se explică şi faptul că unii roeslerieni (mai puţin abili) au contestat numai continuitatea dacilor şi dacoromânilor în Transilvania. Teoria imigrării devenind astfel instrument politic de combatere a revendicărilor românilor, Semnificativ în acest sens este ceea ce spunea marele nostru poet Minai Eminescu: „Dacă se mai iveşte cîte un neamţ singular, care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întreba ce zice un asemenea om, ci ce voeşte el"
(M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, I, Bucureşti, 1905, p. 139).
In prezent, teoria roesleriană şi-a pierdut orice consistentă, cînd, în Dacia romană, dispunem de numeroase descoperiri arheologice elocvente care arată că nimeni şi nimic nu i-a putut îndepărta pe daci din teritoriul lor de baştină. Vestigii ale dacilor se înţîlnesc pe teritoriul provinciilor Dacia (Transilvania, Oltenia şi Banat) şi Moesia (Dobrogea şi zona de nord a Bulgariei) în circa 400 de puncte. Dacii constituiau populaţia de bază în mediul rural din provinciile amintite aşa cum arată cercetările arheologice făcute în aşezări şi necropole la Soporu de Cîmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba) şi Slimnic (jud. Sibiu) — în Transilvania, Locusteni şi Daneţ (jud. Dolj) — în Oltenia, cele de la Enisala — în Dobrogea ca să amintim numai cîteva dintre ele. Vestigii ale dacilor se înţîlnesc de asemenea în castrele şi aşezările civile ce au luat naştere în apropierea lor, ca şi în centrele urbane, aproape toate nume dacice (Apulum, Drobeta, Napoca, Porolis-sum, Potaissa, Tibiscum etc.). Cercetările arheologice arată clar că dacii şi romanii (veterani şi colonişti) au convieţuit în cadrul aceloraşi aşezări şi s-au influenţat reciproc, creînd civilizaţia daco-romană. Semnificativ este şi faptul că la scurtă vreme după întemeierea noii capitale a provinciei Dacia — Colonia Dacica Ulpia Traiana (primul oraş din provincie, situat la poalele munţilor Retezat, în coltul de sud-vest al Ţării Haţegului) — urmaşul lui Traian, împăratul Hadrian, în anul 118, îi completează titulatura cu numele capitalei Daciei din vremea lui Decebal, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest gest al împăratului căuta să arate dacilor că noua stăpînire o continuă într-un fel pe cea veche, a regilor daci şi că noua ctitorie a lui Traian a preluat de drept locul vechii capitale. Totodată Hadrian a vrut să arate că a rupt cu politica de cuceriri a predecesorului său şi cu situaţia încordată dintre învingători şi învinşi iar dacii să se simtă, şi sub noua ocîrmuire, la ei acasă. In acest context trebuie explicat şi faptul că numeroase aşezări civile romane iau numele unor centre dacice, distruse în timpul războaielor de cucerire: Acidava, Buridava, Cumidava, Rusidava, Sacidava etc. Măsura este binevenită, deoarece pe întreg teritoriul provinciei începe să se dezvolte o epocă înfloritoare din punct de vedere economic şi constructiv la care participă toţi locuitorii ţării. Nu este lipsit de importantă să amintim că toate marile rîuri de pe teritoriul vechii Dacii îşi păstrează numele lor dacic: Alutus (Olt), Crisius (Criş), Marisus (Mureş), Samus (Someş), Tisia (Tisa), Ordessus (Argeş) Hierasus (Siret), Pyretus (Prut) etc. Lucru este explicabil, deoarece mulţi dintre daci au rămas în afara provinciilor Dacia şi Moesia. Specialiştii îi numesc daci liberi, pentru a-i deosebi de cei din provinciile amintite, pentru care se foloseşte denumirea de daco-romani. La scriitorii antici, ca şi în inscripţii, ei apar fie cu numele lor generic de daci sau geţi, fie cu cel de daci mărginaşi, carpi sau costoboci.
Identificarea culturii materiale a dacilor liberi este una din remarcabilele realizări ale arheologiei româneşti din ultimele decenii. Cultura lor materială ne este cunoscută în vestul Daciei (Crişana şi zona Sătmarului) prin aşezările şi necropolele de tip Sîntana-Arad şi Medieşu Aurit, la est, între Carpaţi şi Nistru, de aspectul cultural carpic, la nord prin faciesul cultural Lipita, ai cărei purtători au fost costobocii, iar la sud de Carpaţi. în Muntenia, prin aspectul cultural de tip Militari-Chilia. Dezvoltată organic din La Tene-ul geto-dacic, cultura dacilor liberi este puternic influenţată de romani.
Sînt comune dacilor, indiferent că este vorba de costoboci, carpi, daci liberi din vest, sau daco-romani din cadrul provinciei Dacia, tipurile de aşezări şi locuinţe, ocupaţiile, credinţele, ritul şi ritualurile funerare, precum şi ceramica. Judecind după ceramică, cei care păstrează mai bine tradiţiile La Tene-ului geto-dacic sînt dacii liberi de la est de Carpaţi, cunoscuţi sub numele de carpi. Ei şi-au creat o bază economică solidă şi au dispus de o puternică forţă militară ce a dominat situaţia politică de la Dunărea de Jos în această vreme. Aşa cum ne informează Petrus Patricius (Fragm. 8), la mijlocul secolului al III-lea, ei se considerau că sint mai puternici şi decît goţii. Iar istoricul Iordanes (Getica, 91,25) îi socotea printre cei mai periculoşi duşmani ai imperiului, gata oricînd de război. Trăind în preajma imperiului, pe lîngă relaţii de bună vecinătate, ce au permis un intens schimb comercial, au existat şi conflicte militare, carpii făcînd numeroase incursiuni în imperiu; izvoarele literare consemnînd pe cele din: 214, 238, 245—247, 272, 295—297. 302—303, 306—311 315—318, ultimul avînd loc în 381. Conflicte militare cu romanii au avut şi costobocii şi dacii liberi din vest. Din rîndul acestor numeroase atacuri, consemnăm pe cel al costobocilor, din anul 170, cînd pornind din nordul Daciei (teritoriul locuit de ei se afla în nordul Maramureşului şi al Bucovinei, pînă dincolo de Lvov) au ajuns pînă în inima Greciei, la Eleusis, şi pe cel al carpilor, din anii 245—247, care s-a transformat într-un adevărat război şi pentru a face faţă situaţiei, împăratul Filip Arabul, venit şi el aici, a adus trupe din legiunea XXII Primigenia de pe Rin şi din legiunea VII Claudia de la Viminacium, aruncîndu-şi în luptă şi garda personală. După mari eforturi, romanii au reuşit să-i respingă pe carpi,dar au fost nevoiţi să-şi replieze frontiera pe linia Oltului, părăsind castrele de pe limes-ul transalutan. O emisiune monetară specială, cu efigia Victoria Carpica şi acordarea de către senat a titlului onorific de Carpicus Maximus lui Filip Arabul au consfinţit victoria Romei asupra neînfricaţilor carpi. Aprige au fost şi luptele de la sfîrşitul secolului al III-lea şi cele din primele două decenii ale secolului al IV-lea, în urma cărora senatul a trebuit să acorde încă 19 titluri onorifice de Carpicus Maximus unor împăraţi romani. In felul acesta, la sfîrşitul secolului al II-lea, costobocii, şi în secolul al III-lea şi primele decenii ale secolului al IV-lea, carpii au reînviat epoca de glorie din vremea lui Burebista şi Decebal. Ei erau temuţi şi respectaţi şi de migratori.

Cunoscîndu-le forţa militară şi pentru a avea linişte la graniţele imperiului, romanii le-au plătit subsidii carpilor şi costobocilor, fie în bani, fie în obiecte. Aşa pot fi interpretate vasele de bronz din bogatele morminte de la Cijikov (reg. Lvov) şi Kolokolin (reg. Ivan Francovskaia) din aria culturii Lipita şi tezaurul de vase de argint găsit la Muncelu de Sus (com. Mogoşeşti, jud. Iaşi) şi unele din cele circa 100 de tezaure monetare identificate în mediul carpic, cel mai mare dintre ele (conţinea 2 830 piese de argint) a fost descoperit la Măgura lîngã Bacău. Ultima incursiune a carpilor în imperiu a avut loc în 381, după cum ne informează Zosimos (IV, 34). Istoricul antic foloseşte denumirea de carpodaci, vrînd să sublinieze faptul că cei care au participat la atac, împreună cu hunii şi scirii, au fost carpii din Dacia (ţara lor de origine) şi nu cei care se aflau în imperiu, aduşi aici de romani, la sfîrşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, Pe lîngă multe altele, este şi acesta un argument care infirmă aserţiunile lui Aurelius Victor (De caesaribus 39,43) conform cărora la sfîrşitul secolului al III-lea e.n., întreaga seminţie carpică a fost transferată în imperiu. Probabil că Zosimos, cunoscînd exagerările lui Aurelius Victor, a căutat să corecteze acest lucru şi-a folosit denumirea de carpodaci (carpii din Dacia) şi nu pe cea de carpi.
Şi pe teritoriul Munteniei continuitatea geto-dacilor a fost contestată. Pornind de la unele izvoare scrise rămase de la Strabo (VII, 3,10) şi pe mausoleul familiei Plautilor de la Ponte Lucano de lîngă Tibur (CIL, XIV, 3608), unii istorici trăgeau concluzia că la începutul şi mijlocul secolului I e.n., în vremea împaraţilor Augustus şi Nero, comandanţii Aelius Catus şi Plautius Aelianus au strămutat la sud de Dunăre, în Imperiul roman, întreaga populaţie din Muntenia şi în locul ei au pătruns aici sarmaţii, lor fiindu-le atribuite coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti (jud. Prahova) şi rythonul de la Poroina (jud. Mehedinţi), piese care s-au dovedit pînă la urmă că au aparţinut unor căpetenii geto-dace, din secolul al IV-lea î.e.n., vreme cînd sarmaţii nu trecuseră nici la vest de Don. In viziunea acestor istorici, Cîmpia Română şi Valea Dunării erau ca un culoar pe unde se scurgeau toţi migratorii din stepele nord-pontice spre vest. Muntenia deci, fiind o ţară a nimănui, unde în primele secole ale erei noastre întîlneai numai sarmaţi (iazigi, roxolani, alani) şi neamuri germanice (taifali, vizigoţi etc). Aceste aserţiuni ale lor au fost infirmate categoric de cercetările arheologice din ultima vreme. Populaţia autohtonă a continuat să trăiască neîntrerupt, iar începînd cu domnia lui Traian (anii 101—117), cînd Muntenia şi sudul Moldovei au fost incluse temporar în Imperiul roman, n-a mai fost nevoie de o zonă de siguranţă şi geto-dacii au reocupat regiunea. De asemenea, descoperirile arheologice arată că nu se cunosc morminte sarmatice la vest de Prut, anterioare secolului al II-lea. In lumina acestor date, teza existenţei unui „Imperiu sarmatic", care s-ar fi întins între anii 125—61 î.e.n., din regiunea Donului pînă în nord vestul Bulgariei şi estul Transilvaniei, incluzînd Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea se dovedeşte a nu fi conformă cu realitatea, căci împotriva ei pledează atît descoperirile arheologice, cît şi izvoarele scrise, corect datate şi interpretate. In prezent, în Muntenia se cunosc vestigii ale geto-dacilor tîrzii din secolele II-IV e.n., în 120 de puncte. Aşezările şi necropolele cercetate arată că avem de-a face cu o populaţie numeroasă ce a trăit într-un strîns contact cu lumea romană. Materialele descoperite arată că Muntenia era încadrată în circuitul economic roman şi putem vorbi de o populaţie daco-romană. Lucrul este explicabil, deoarece Muntenia era înconjurată din trei părţi de imperiu (temporar a fost stăpînită efectiv) şi pe teritoriul ei treceau drumurile comerciale care legau Moesia Inferior de Dacia. Cercetările arheologice arată clar că, cei care constituiau populaţia de bază, în primele secole ale erei noastre, în spaţiul carpato-danubiano-pontic (ce depăşea teritoriul de astăzi al României) au fost daco-romanii şi dacii liberi (deveniţi şi aceştia daco-romani pînă la urmă) şi nu sarmaţii de neam iranofon, sau seminţiile germanice (vandali, taifali, goţi). In ceea ce priveşte pe mult discutaţii sarmaţi, care n-au pătruns pe teritoriul vechii Dacii decît în grupuri mici, izolate, este suficient să amintim că în Moldova dintre Carpaţi şi Prut s-au descoperit vestigii daco-carpice (aşezări şi necropole) în peste 400 de puncte, iar morminte sarmatice în numai 39. Proporţia este şi mai concludentă, dacă amintim că se cunosc peste 1500 de morminte carpice şi numai 160 sarmaţice, cifră ce nu egalează nici pe aceea a unei singure necropole carpice mai intens cercetate.
In legătură cu retragerea stăpînirii romane (din anul 275) trebuie spus că Dacia nu a fost pierdută de imperiu în urma unor înfrîngeri militare la nordul Dunării, ci ea a fost abandonată de Aurelian din motive strategice, socotind că retrăgîndu-se pe linia Dunării, pe un front mai scurt, întărit cu trupe aduse din Dacia, va opri incursiunile „barbarilor" în imperiu. După retragerea stăpînirii romane din Dacia unele grupuri de daci liberi din est şi vest pătrund pe teritoriul fostei, provincii, întărind elementul daco-roman, aşa încît, se poate spune că pierderile de populaţie suferite de provincia Dacia, ca urmare a retragerii armatei şi a unei părţi din pătura înstărită au fost compensate prin pătrunderea de daci liberi.
Arheologic se constată că oamenii pămîntului (daco-romanii) au rămas de nezdruncinat în spaţiul carpato-danubiano-pontic, trăind în anonimat, într-o vreme cînd erau auzite tot mai puternic zarva şi teama stîrnite de migratorii care atacau imperiul, fapt ce explică de ce localnicii paşnici nu apar în izvoarele scrise. Această populaţie formată din daco-romani şi daci liberi stă la temelia poporului român.

Notă: Dr. GH. BICHIR"