Basme si mitologia romaneasca - www.zamolxis.ro - Coordonatele civilizaţiei dacice

Burebista scrie "

METALURGIA
CERAMICA
MONETARIA
SISTEMUL DE FORTIFICAŢII
DAVELE
POLITICA, SOCIETATEA, STATUL
ASTRONOMIA, FILOZOFIA, MATEMATICA
MEDICINA
ARTELE
CREDINŢELE Şl DIVINITĂŢILE

METALURGIA

Numeroasele săpături şi cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupă în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului universal. Până în preajma celui de-al doilea război mondial ceea ce ştiam despre geto-daci se baza, în cea mai mare parte, pe puţinele izvoare literare antice ajunse până la noi. Acestea, pe lingă faptul că sunt puţine şi nu lipsite de contradicţii, se referă mai cu seamă la evenimente politice şi conţin date sărace cu privire la civilizaţia şi cultura strămoşilor noştri. Săpături efectuate ulterior pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii, Tilişca, Căpâlna, Baniţa, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cârlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crăşani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bâzdâna, Sprâncenata etc, din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la subiectul acum în discutie. Pe lângă săpături s-au efectuat numeroase studii, multe monografice, cu privire la monede, ceramică, importuri, spiritualitate, metalurgia fierului etc. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei şi a culturii geto-dacice chiar dacă mai sunt încă aspecte şi probleme nu îndeajuns elucidate.
Uneltele de muncă se înscriu printre elementele care pot ilustra gradul de civilizaţie. Cercetările din ultima vreme au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existând indicii că reducerea şi prelucrarea se făcea pe loc, fapt dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atât de timpurie a metalurgiei fierului punea problema originii acesteia, a spaţiului de unde s-a putut ea răspândi la noi. In ultima vreme s-a formulat ipoteza în conformitate cu care în nord-vestul Peninsulei Balcanice încă din sec. II î.e.n. a existat un important centru metalurgic independent de cel microasiatic care a avut un rol de seamă în propagarea fierului şi a tehnologiei sale spre Italia, Europa Centrală, Grecia şi ţărmul Mării Egee. Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată.
In sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu care sunt de două tipuri, răspândite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură (fierul şi cuţitele de plug, seceri, coase, sape, greble etc.) şi nenumărate unelte meşteşugăreşti, In epoca statului se constată o deosebită diversificare a uneltelor şi a produselor de fier precum şi existenţa unor mari ateliere de fierărie cum sunt, de exemplu, cele descoperite la Grădiştea de Munte cu sute de unelte şi zeci de kilograme de fier brut ce urma să fie prelucrat. Intr-un singur loc s-au descoperit 30 de lupe de fier, estimându-se că ar fi vorba de circa o tonă de fier brut pentru realizarea căreia a fost nevoie de aproximativ 50 de tone de minereu de fier. Ateliere de fierărie s-au descoperit atât în interiorul cât şi în exteriorul arcului carpatic fiind capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.
Plugul cu brăzdar şi cuţit de fier este cunoscut cel puţin din sec. 2 î.e.n. întrebuinţând cu precădere un tip de brăzdar propriu, preluat, probabil, din lumea sud-tracică. Se presupune chiar că secera ca atare este o invenţie nord-tracică având centrul în interiorul arcului carpatic.
Cu ocazia săpăturilor efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii .s-au descoperit nume roase unelte de fier folosite de meşteşugari: făurari; dulgheri, pietrari, argintari, ceramişti etc, dovedind o înflorire deosebită a meşteşugurilor şi în acelaşi timp că, în ultimele două-trei secole înaintea cuceririi romane, nu poate fi vorba de o civilizaţie a lemnului, cum presupunea V. Pârvan, ci de una a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor.

APOGEUL CERAMICII

Printre numeroasele meşteşuguri se înscrie şi cel al prelucrării aurului şi în special a argintului, care va cunoaşte şi el o deosebită dezvoltare în perioada statului. Din argint se lucrau cu multă măiestrie mai ales podoabe (torques-uri, lanţuri ornamentale, coliere, fibule, brăţări, mărgele etc), piese de harnaşament, vase şi alte obiecte. Dovada limpede în acest sens ne-o oferă numeroasele tezaure de argint geto-dacice descoperite până acum în peste 60 de localităţi de pe cuprinsul întregii Dacii. Pe lângă tezaure s-au descoperit şi urmele unor ateliere în care se prelucra argintul cu unelte specifice şi a putut fi chiar urmărit procesul de fabricare a unora dintre podoabe. Asemenea ateliere s-au dezvelit la Pecica, Tăşnad, Poiana şi în alte localităţi, dovedind în chip neîndoielnic că podoabele de argint sunt produse locale, in prelucrarea argintului s-au folosit toate tehnologiile cunoscute în antichitate, inclusiv cea a placării şi suflării cu aur sau cea a filigranării.
In sec. 4—3 î.e.n. se datează numeroase tezaure alcătuite din piese de aur sau de argint cum sunt de ex. cele de la Băiceni, Agighiol sau Peretu, cu o bogată motivistică antropo şi zoomorfă a cărei studiere amănunţită a dus la concluzia existenţei unor ateliere geto-dacice In secolele următoare motivistică decade însă elementele de bază cu simbolistică religioasă se vor menţine şi vor fi prezente pe obiecte de argint ce se datează în sec. I î.e.n. ca de ex. în cazul tezaurului de la Lupu. Orfevrarii geto-daci din perioada statului vor lucra, pe lângă argint şi aurul. Piesele de aur cunoscute până acum sunt însă în netă minoritate numerică faţă de cele lucrate din argint, deşi din epoca bronzului şi din prima vârstă a fierului se cunosc numeroase tezaure ce conţineau obiecte de aur.
Cu toate deosebirile zonale şi multiplele influenţe receptate, descoperirile geto-dacice de argint formează o unitate bine conturată tipologic şi etnic, cu trăsături proprii şi în acelaşi timp, definitorii, dovedind înaltul grad de dezvoltare la care au ajuns geto-dacii. Tezaurele geto-dacice aduc o importantă contribuţie la definirea civilizaţiei şi prin încadrarea lor în ansamblul civilizaţiei de tip La Tene târziu poate fi sesizată importanţa lor pe plan european.
Dintre meşteşuguri se mai cuvin amintite cel al extragerii şi prelucrării sării din numeroasele zăcăminte existente în ţara noastră, şi cel al prelucrării sticlei. La Valea Florilor, în apropiere de Cluj-Napoca, s-a descoperit un puţ pentru extragerea sării şi numeroase unelte de lemn foarte bine păstrate ce se datează în epoca La Tene. Urmele unor ateliere de sticlărie s-au descoperit la Grădiştea de Munte şi la Copăcel (jud. Braşov).

MONETARIA

Primele monede cunoscute în tara noastră sunt cele emise de oraşe greceşti .in sec. 5-lea î.e.n. Spre sfârşitul sec. 4 î.e.n. cantitatea de monedă străină nu mai este suficientă şi se simte necesitatea emiterii unei monede proprii a geto-dacilor. Ei vor imita, pe la sfârşitul sec. 4 î.e.n. şi până către mijlocul sec. 3 î.e.n., monedele greco-macedonene. Monetăria geto-dacică, pe lingă etapa de început, s-a dezvoltat pe parcursul a trei faze principale cu centre de emitere răspândite pe aproape întreg teritoriul locuit de geto-daci.
Geto-dacii au împrumutat, pe lingă tehnica monetară, şi sistemul ponderal şi anume monede mari de argint de tipul tetradrahmelor, cântărind între 12 şi 15 g. Titlul de argint este foarte ridicat la primele serii pentru ca de pe la mijlocul sec. 2 î.e.n. să înceapă să scadă adăugându-se aramă care pe la începutul sec. 1 î.e.n. să întreacă pe cea a argintului.
Numeroasele studii elaborate au dovedit că monetăria geto-dacică se caracterizează printr-o mare diversitate de tipuri, fiecare reprezentând emisiuni ale unor triburi sau, mai probabil, a unor uniuni de triburi cu arii de circulaţie bine delimitate. Tipurile monetare mai vechi sunt stilistic mai îngrijit lucrate şi mai apropiate de model, pe când cele ulterioare sunt din ce în ce mai schematizate, ajungându-se până la combinaţii de linii, puncte şi ovale în care prototipul este mai greu de recunoscut.
In cea de-a doua fază a monetăriei geto-daci ce (150—70 î.e.n.) pe lângă o accentuată stilizare şi reducere a titlului argintului, se constată o reducere foarte importantă a numărului tipurilor monetare şi o creştere considerabilă a numărului de monede reflectând întărirea uniunilor de triburi.
O dată cu domnia lui Burebista şi constituirea statului se trece la cea de-a treia fază, când moneda de tip greco-macedonean este înlocuită cu denarul republican de argint. Se cunosc şi ateliere în care se băteau denari romani cum este de ex. cel de la Tilişca. Numărul denarilor romani descoperiţi pe teritoriul fostei Dacii creşte de la an la an, ajungând să depăşească la ora actuală 20 000.
Geto-dacii au emis şi monedă de aur cu legenda Coson, numele unuia dintre regii care i-au urmat lui Burebista, luând ca model monede romane. Se pare că centrul de emitere a acestora se găsea în cetăţile din munţii Sebeşului. Marea cantitate de monede precum şi numeroasele produse de import descoperite în aşezările geto-dacice cercetate dovedeşte că cel puţin începând cu sec. I î.e.n. a existat o categorie specializată de negustori care se ocupau cu schimbul de mărfuri. Comerţul daco-geţilor orientat la început spre Grecia şi coloniile greceşti, începând cu sec. 2 î.e.n. se va îndrepta (din ce în ce mai insistent) spre Italia şi coastele Mării Adriatice.
Monetăria geto-dacică evidenţiază în mod pregnant dimensiunile civilizaţiei geto-dacice care se situează pe un plan superior faţă de civilizaţia altor neamuri rămase în afara graniţelor statului roman cum ar fi sciţii, ilirii, bastarnii etc. care nu au avut monedă proprie.

DAVELE Şl SISTEMUL DE FORTIFICAŢII

Geto-dacii au depăşit stadiul sătesc şi au trecut în acea fază pe care arheologii o numesc oppidană, după marile aşezări fortificate celtice de caracter proto-urban din La Tene-ul târziu, caracterizate prin ocuparea unei poziţii centrale într-o zonă mai mult sau mai puţin locuită, prin existenţa unor fortificaţii, prin locuire permanentă şi intensă, constituind centre de producţie şi de desfacere a mărfurilor, îndeplinind şi funcţii administrative şi de cult. In limba geto-dacilor asemenea aşezări se pare că se numeau dava, sufix care apare în cazul a numeroase localităţi din Dacia cum ar fi: Argedava, Piroboridava, Ziridava, Buridava, Singidava etc. Claudius Ptolemeus plasează în spaţiul geto-dacic, în ordinea obişnuită în Geografia lui, pe coordonate de la vest la est şi de la nord la sud, aproximativ 40 dintre cele matematice ale geografului alexandrin s-au dovedit a fi greşite. Nu acelaşi lucru se poate spune cu privire la cele din care nu s-au dezvoltat oraşe romane. Identificarea, în cazul celor mai importante aşezări geto-dacice, se poate face doar ipotetic, cu un oarecare grad de probabilitate.
Pe întreg spaţiul geto-dacic s-au descoperit şi cercetat numeroase aşezări geto-dacice fortificate. La multe dintre ele este întărit doar punctul cel mai înalt care constituie acropola aşezării fiind clasificate în diferite chipuri după sistemul defensiv.
Ele sunt foarte intens locuite, cu locuinţe de suprafaţă sau adâncite. Pe lângă locuinţele obişnuite au fost descoperite şi edificii mai pretenţioase, cu mai multe camere, unele de inspiraţie elenistică, iar în unele cazuri s-a putut sesiza chiar o sistematizare de tip urban.
Descoperirile arheologice şi numismatice făcute în aşezările geto-dacice fortificate, demonstrează cu prisosinţă caracterul lor de centre de producţie. Peste tot s-au găsit vestigii de prelucrare a fierului, bronzului, argintului şi aurului, a pieilor, ateliere ale ceramiştilor şi multe altele. In unele dintre aceste aşezări se băteau şi monede.
Pe lângă produsele atelierelor locale în asemenea aşezări se desfăceau felurite mărfuri străine venite de pe diverse meridiane ale lumii antice. Dovada în acest sens ne-o oferă marea cantitate de amfore, ceramică sau alte produse de lux la care se adaugă monedele, toate oferind indicii cu privire la direcţiile comerţului efectuat de geto-daci.
Edificiile de cult descoperite în aşezări cum sunt cele de la Popeşti, Poiana, Pecica, Barboşi, Brad, Racoş, etc. atestă şi rolul de centru religios al acestora pe lângă cel economic şi militar. In jurul marilor aşezări fortificate gravitează mai multe aşezări de tip sătesc.
Elementele de fortificare sunt de cele mai multe ori cele tradiţionale întâlnite pe parcursul epocii bronzului sau în prima epocă a fierului. Este vorba de şanţuri şi valuri de apărare ori de palisade care reprezintă ziduri de pământ, dispuse în diverse zone, de obicei în zonele mai accesibile. Valul de pământ poate fi armat cu piatră. Nu lipsesc nici aşezările care au fost întărite cu ziduri seci, adică la care bolovani de râu ori piatra de carieră sau roca locală este unită cu lut, singurul liant folosit.
Geto-dacii nu se vor limita însă la elementele lor de fortificaţii tradiţionale. Ei vor împrumuta din lumea greco-elenistică tehnici, evident superioare. Este vorba de ziduri cu două paramente lucrate din uriaşe cărămizi aşa cum este cazul aşezărilor de la Coţofenii din Dos, jud. Dolj, şi Bâzdâna în acelaşi judeţ, singurele cunoscute până acum, la care se adaugă zidurile cu două paramente din piatră fasonată (opus quadratum) şi fără liant. In această din urmă tehnică a fost construit uriaşul sistem de fortificatii din munţii Sebeşului. O vastă zonă de aproximativ 200 km2 a fost întărită cu ziduri de piatră fasonată. S-au construit monumentale cetăţi ca acelea de la Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie precum şi nenumărate turnuri izolate ori grupate, toate având menirea de a apăra cetatea cea mare de la Grădiştea de Munte. Aici, la 1 200 m altitudine, s-a descoperit cea mai mare şi reprezentativă aşezare geto-dacică cu o incintă militară, una religioasă cu numeroase sanctuare şi una civilă desfăşurată pe zecile de terase ale Dealului Grădiştii unde au fost descoperite nenumărate ateliere, locuinţe, turnuri de pază etc. constituind cea mai mare şi reprezentativă aşezare de tip protourban.

CETĂŢILE, SINGULARIZÂND O MARE CIVILIZAŢIE

In sec. 6—3 î.e.n. s-au construit uriaşe cetăţi de pământ cum sunt cele din Moldova din care se cunosc un număr de 20. Mai bine cercetate sunt cele de la Stânceşti, jud. Botoşani şi Cotnari, jud. Iaşi. Cetatea de la Stânceşti reprezintă o realizare grandioasă alcătuită din două incinte ce închid o suprafaţă de 45 ha. Cetăţile din Moldova se caracterizează prin incinte poligonale neregulate cu suprafeţe variind între 1,50 ha (Criveşti) şi 45 ha (Stânceşti). Valul de pământ al cetăţii de la Stânceşti măsoară aproape 1 km lungime iar înălţimea lui la ora actuală ajunge la 5,50 m măsurând 20—22 m lăţime la bază. Pământul din care s-a construit valul a fost scos din şanţul ce măsoară 6,50—7,20 m adâncime şi 20 m lăţime. Valul reprezintă o ingenioasă îmbinare de lemn şi pământ uneori cu adaos de piatră. Proporţia dintre cele două elemente este constantă, 25—30 la sută lemn şi 70—75 la sută pământ. Atunci când se foloseşte zidul, cum este cazul la cetatea de la Cotnari, el este lucrat din piatră tăiată şi nefasonată de diferite dimensiuni, alcătuind armătura de piatră a valului. Partea inferioară a zidului este de formă trapezoidală, înalt de 2—8 m, având înclinare de 45 la sută şi 60 la sută continuând într-un gen de palisadă de minimum 3 m înălţime. Cetăţi de mari dimensiuni cum este cea de la Stânceşti, constituiau locuri de refugiu şi de apărare în caz de primejdie iar obişnuit erau sedii nobiliare. Aşezările fortificate de tip dava sunt de proporţii cu mult mai reduse şi au fost permanent şi intens locuite. Marele complex de fortificaţii din munţii Sebeşului cu monumentalele lui cetăţi apărate de ziduri din piatră ecarisată, dimensionează civilizaţia geto-dacilor singularizând-o faţă de celelalte popoare antice rămase în afara lumii greco-romane. Nici celţii şi nici alte neamuri n-au ajuns să aibă cetăţi cu ziduri de piatră ecarisată construite după cea mai avansată tehnică a vremii. Cetatea cea mare de la Grădiştea de Munte închide între giganticele ei ziduri o suprafaţă de cel puţin 3 ha şi pare foarte verosimil ca şi incinta sacră să fi fost apărată cu ziduri de acelaşi fel şi astfel suprafaţa cuprinsă între ziduri să fie de peste 6 ha, cu turnuri patrulatere interioare. Zidurile au în medie peste 3 m grosime. Ele sunt alcătuite din două paramente lucrate din piatră de calcar foarte îngrijit cioplite şi fasonate. In unele zone zidurile trebuie să fi avut peste 10 m înălţime şi se mai păstrează încă 5 m. Asemenea monumentale ziduri măsoară sute de metri lungime oferind astăzi un spectacol deosebit.
Din lespezi de calcar fasonat sunt lucrate drumuri pavate, o piaţetă, zeci de metri de canale etc. La toate acestea trebuie adăugate cele nouă sanctuare cunoscute până acum cu coloane uriaşe de calcar sau de andezit. Se mai cuvine adăugat sistemul ingenios de captare, filtrare şi conducere a apei de băut, descoperit pe una dintre terasele Dealului Grădiştii.
In bună tehnică grecească a fost lucrată şi cisterna de apă din imediata apropiere a cetăţii de la Blidaru. Ea este o încăpere subterană măsurând în interior 8 x 6,20 m cu ziduri din piatră cu mortar şi tencuită cu mortar special, în compoziţia căruia intră ţiglă pisată, var, nisip, cenuşă şi cărbune de lemn conform prescripţiilor lui Vitruvius.
In aşezările geto-dacice nu lipsesc nici canalele de drenaj, unele săpate în stâncă cum este cel descoperit în cetatea de la Baniţa, sau altele cioplite în blocuri de calcar cum sunt cele de la Căpâlna, Feţele Albe, Costeşti şi Grădiştea de Munte. Cele mai reprezentative canale sunt cele dezvelite în incinta sacră a Sarmizegetusei, alcătuite din blocuri mari de calcar de peste 1,50 m lungime, scobite fiind în formă de semicerc. Apeductele, cisternele şi canalele existente în aşezările geto-dacice demonstrează şi ele înaltul grad la care a ajuns civilizaţia strămoşilor noştri.

POLITICA, SOCIETATEA, STATUL

Încă de la păşirea în lumina izvoarelor scrise societatea geto-dacică este fără îndoială scindată. Herodot vorbeşte de „fruntaşii ţării" iar Sofocle îl aminteşte pe Charnabon care „domneşte peste geţi". Izvoarele literare, epigrafice şi numismatice vorbesc apoi din ce în ce mai insistent despre „regi" ai geto-dacilor. Folosirea unor titulaturi ca cea de basileus încă din sec. 5 î.e.n. şi consecvent întâlnită pe parcursul secolelor următoare nu este întâmplătoare. Este expresia unei societăţi scindată social cu vârfuri conducătoare, aristocraţi proveniţi din nobilimea tribală şi oameni de rând. Primii s-au numit la început tarabostes şi apoi pileaţi, din rândul lor alegându-se regele şi preoţii iar oamenii de rând se chemau comaţi. Despre existenţa sclavilor, izvoarele literare nu ne spun aproape nimic. Cu toate acestea, poate fi postulată existenţa unor sclavi de tip patriarhal, fără pondere cit de cât semnificativa în procesul de producţie.
Procesul de împărţire în clase sociale, început cel puţin în sec. 5 î.e.n., s-a adâncit treptat ajungând la începutul sec. 1 î.e.n. să ducă la cristalizarea claselor sociale, la formarea unor pături sociale dominante, pe o parte, iar pe de altă parte, masa producătoare de bunuri materiale, diferenţiată şi ea pe baza diviziunii sociale a muncii.
Încă din a doua jumătate a sec. 6 î.e.n. geto-dacii aveau formaţiuni politice cu caracter unional în fruntea cărora izvoarele de mai târziu amintesc regi. Regalitatea pare să fie instituţionalizată pe vremea lui Burebista. Trebuie să se fi petrecut numeroase prefaceri de ordin social în sinul comunităţilor gentilice ce-şi găsesc explicaţia în dezvoltarea forţelor de producţie care au dus la o formă superioară de organizare: cea statală. Izvoarele de diverse categorii (literare, epigrafice, numismatice etc.) dovedesc că Burebista a întemeiat primul stat din istoria geto-dacilor care se va menţine până la cucerirea romană. Statul geto-dac a fost generat de modul de producţie tributal şi se deosebeşte esenţial de statele sclavagiste. Instituţiile lui îşi găsesc unele analogii în regatele elenistice care au servit ca model. Geto-dacii se înscriu printre puţinele popoare antice din afara lumii greco-romane din Europa care în evoluţia lor istorică au cunoscut forma de organizare statală, depăşind cu siguranţă cadrele de dezvoltare ale comunei primitive. Celţii, de ex. n-au atins nicicând acest stadiu. Triburile celtice, deşi s-au răspândit pe o vastă zonă din Europa şi au avut o dezvoltată civilizaţie, n-au reuşit să realizeze o unitate politică de tip statal sau mari confederaţii tribale capabile să stăpânească zone întinse. La fel este şi cazul germanilor care nici chiar în sec. 2—3 e.n., cu toată vecinătatea Imperiul roman şi a intensului schimb pe care-l întreţineau cu acesta, n-au ajuns să alcătuiască state.

SCRIEREA Şl LIMBA

Este neîndoielnic că dovada sigură a unei culturi de înalt nivel o constituie scrierea. Se ştie că geto-dacii n-au ajuns să aibă o literatură scrisă, ceea ce nu înseamnă însă că scrisul le era necunoscut. Fără a avea un alfabet propriu, geto-dacii l-au folosit pe cel grecesc sau pe cel roman. In acest sens ne stau mărturie descoperirile arheologice si câteva texte literare antice. Dio Cassius vorbeşte despre o scrisoare a lui Decebal pe care a trimis-o lui Domitian. Acelaşi autor pomeneşte un mesaj trimis lui Traian, scris cu litere latine pe o ciupercă înaintea luptei de la Tapae. Sunt dovezi clare că la curtea regilor daci existau cancelarii care se ocupau cu scrierea. Acest fapt reiese şi din analiza textului lui Strabo referitor la domnia lui Burebista.
Cunoaşterea şi folosirea scrierii cu caractere greceşti sau latine de către geto-daci, în afara cancelariilor regale, ne este dovedită de descoperirile arheologice. Astfel la Kiolmen (în nord-estul Bulgariei de azi) în 1965 s-a descoperit un mormânt tumular getic acoperit cu o lespede ce avea o inscripţie cu litere greceşti în „scriptio continua" ce n-a putut fi descifrată, redactată în limba getică. Un inel de aur cu inscripţie grecească ce n-a fost nici ea descifrată s-a descoperit la Celei (Corabia, Olt), antica Sucidava. Inscripţiile cu caractere greceşti nu se opresc la spaţiul dintre Balcani şi Dunăre. La Ocniţa s-a descoperit un vas datat în vremea lui Augustus, cu siguranţă dacic, cu o inscripţie în limba greacă ce menţiona numele unui rege (Thiamarkos) ce stăpânea peste o parte a Daciei. Scrierea cu caractere greceşti se întâlneşte apo in cetăţile din munţii Sebeşului. Aici s-au descoperit trei feluri de inscripţii; litere izolate pe unelte ori funduri de vase, interpretate ca indicaţie a destinaţiei uneltei respective, a dimensiunilor ei ori ca semn de proprietate ori de atelier. In cea de-a doua categorie au fost încadrate litere izolate de pe blocuri ale unor ziduri despre care se presupune că reprezintă notări legate de tehnica construcţiilor. Cea de-a treia categorie o formează grupe de litere greceşti dăltuite în colţul unor blocuri de piatră din care se cunosc 73 exemplare cu 169 litere. Acestea au fost interpretate ca semne ale constructorilor, nume de persoane (eroi, regi, preoţi) sau cifre ' ale unor calcule matematice pentru măsurarea timpului. Cu litere greceşti sunt scrise în tehnica punctării şi inscripţii pe câteva vase de argint.
Intr-o locuinţă de pe malul Dealului. Grădiştii s-a descoperit un vas mare de lut lucrat cu roata care purta ştampila DECEBALUS PER SCORILO, interpretată la început ca primul text în limba dacică cu litere latine şi tradus „Decebal fiul lui Scorilo". Ulterior s-a arătat însă că este un text cu caractere şi în limba latină reprezentând „marca fabricii", aşa cum se obişnuia în lumea romană. Decebalus era proprietarul oficinei iar meşterul care a făcut vasul s-a numit Scorilo sau Scorilus. Chiar dacă inscripţia de pe vasul de la Grădiştea de Munte nu este în limba dacică, ea constituie o dovadă sigură că scrierea cu caractere latine era cunoscută geto-dacilor.
Inscripţii cu majuscule latine s-au descoperit şi în cetatea de la Polovragi sau de la Ocniţa şi Piscul Crăsani. Este vorba de texte fragmentare greu de descifrat. Inscripţii de acelaşi fel s-au găsit şi în aşezări ale dacilor liberi cum sunt cele de la Mătăsaru şi Cruceni sau în cea de la Socetu. Dacă la început scrierea era cunoscută doar unora dintre preoţi, învăţaţi sau grămătici de la curtea regilor se pare că în preajma cuceririi romane ea era accesibilă unor pături de meşteşugari care realizau inscripţii cu caractere greceşti ori latine pe vase de lut sau de argint.

ASTRONOMIA, FILOZOFIA, MATEMATICA

Geto-dacilor nu le-au lipsit cunoştinţele şi. preocupările din domeniul astronomiei. Strabo vorbind despre Zalmoxis spune că acesta ar fi deprins unele cunoştinţe astronomice de la Pitagora iar o altă parte de la egipteni. Despre cunoştinţele de astronomie învăţate de către Zalmoxis de la Pitagora aminteşte şi Porphyrios. Iordanes ne spune despre Deceneu că i-a instruit pe daci în aproape toate ramurile filozofiei şi mai cu seamă i-a învăţat astronomie (mersul stelelor, creşterea şi descreşterea lunii, eclipsele de soare etc). Iordanes pune îndeletnicirile astronomice pe seama războinicilor geto-daci. Mai probabil este însă că acestea să fi aparţinut preoţimii ca şi la alte popoare antice. In atribuţia preoţilor intra fixarea calendarului. S-a presupus că unele dintre sanctuarele descoperite la Grădiştea de Munte, mai cu seamă sanctuarul mare rotund (sanctuarul VI), ar reprezenta calendare. Descoperirile făcute însă ulterior au arătat că relaţiile numerice de la care se pornea erau greşite şi că nu poate fi vorba despre sanctuare-calendar. In ultima vreme se presupune că sanctuarele grădiştene erau edificii acoperite iar stâlpii intraţi în calcule nu erau vizibili. In legătură cu complicatele calcule astronomice şi matematice au fost puse şi inscripţiile de pe blocurile de calcar care n-ar reprezenta texte, ar reprezenta cifre scrise cu litere greceşti exprimând unităţile, zecimile, sutimile şi miimile, ipoteză foarte plauzibilă.
Faptul că sanctuarele VI de la Grădiştea de Munte s-a dovedit a nu fi un templu-calendar, nu anulează supoziţia cu privire la calculele astronomice materializate prin cifrele de pe blocurile zidului ce separă terasa a X-a şi a Xl-a. Nu este exclus ca cifrele de care vorbeam să fi avut altă raţiune decât cea legată de astronomie. Oricum, ele demonstrează înaltul nivel la care ajunsese cultura geto-dacilor.
Preocupările din domeniul astronomiei ale preoţimii geto-dacice ne sunt limpede dovedite de textele lui Strabo şi Iordanes care foarte probabil se materializau în calendare. Calcularea timpului trebuie să se fi făcut după mersul lunii. Preocupările ştiinţifice ale preoţimii geto-dacice ca şi ale pitagoreicilor ori ale druizilor celţi, pentru a da doar câteva exemple, nu se limitau doar la astronomie, Iordanes vorbeşte despre cunoştinţele de natură filozofică şi ştiinţifică: fizică, logică etc.

MEDICINA

Preoţii geto-daci practicau şi medicina. Platon ne transmite chiar un principiu de medicină geto-dacică integralist ce se regăseşte la adepţii şcolii medicale din Cos. In sprijinul legăturilor cu lumea grecească şi chiar cu insula Cos vin şi descoperirile arheologice printre care o trusă medicală descoperită la Grădiştea de Munte din care făcea parte o tablă medicamentoasă (cenuşă a unui vulcan mediteranean), un bisturiu, o pensetă şi cinci borcănaşe. Penseta îşi găseşte bune analogii în insula Cos. Instrumente medicale s-au descoperit şi în alte aşezări, cum este cea de la Poiana sau Ocniţa. In cadrul celei din urmă s-a găsit, şi un instrument folosit la executarea trepanaţiilor craniene. Se pare că geto-dacii au avut chiar un zeu al sănătăţii, Derzis-Darzelas, şi au cunoscut şi folosit efectele terapeutice ale apelor termale şi mai cu seamă pe cele ale plantelor medicinale. Aşa se face că denumirile dacice ale unor plante vindecătoare au fost înscrise în operele clasice ale medicinii antice ca cea a lui Pedanius Dioscoride.

ARTELE

Este bine ştiut că la geto-daci n-a existat o artă plastică monumentală, în schimb au cunoscut, o deosebită dezvoltare artele decorative. Un domeniu în care acestea s-au manifestat plenar a fost cel al podoabelor, al orfevrăriei şi al obiectelor de utilitate deosebită: armuri de paradă, vase de cult etc. Până de curând s-a susţinut că arta geto-dacică este prin excelenţă geometrică, nonfigurativă şi aniconică. Descoperirile făcute, mai cu seamă în ultima vreme, au arătat însă că există chiar o bogată artă figurativă concretizată pe obiecte de aur, argint ori lut cu implicaţii majore în descifrarea religiei geto-dacice, cu un decor figurativ antropo şi zoomorf plin de sensuri mitologice. La geto-daci în perioada statului s-a dezvoltat o plastică măruntă realizată în lut Cum o dovedesc descoperirile făcute la Cârlomăneşti unde a existat un centru unde se lucrau asemenea produse cu reprezentări zoo şi antropomorfe originale şi nu imitaţii după piese de import. Virtuţi artistice posedă ceramica, mai cu seamă cea de lux, cea pictată ori cu motive în relief. Se poate vorbi chiar de o artă a monedelor geto-dacice chiar dacă este vorba de imitarea, iniţial, a unor monede greco-macedonene.
Dacă talentul, priceperea şi ingeniozitatea constructorilor geto-daci se manifestă în ridicarea fortificaţiilor lor, toate acestea se evidenţiază pregnant atunci când este vorba despre construcţii cu caracter de cult. Ele fiind edificii de mari dimensiuni şi de pretenţii arhitectonice deosebite. Formele de bază ale construcţiilor religioase se întâlnesc şi în cazul locuinţelor: patrulatere, circulare sau absidate. Cele mai multe dintre sanctuare s-au descoperit în cadrul marelui complex din munţii Sebeşului la care se adaugă cele de la Piatra Craivii, Piatra Neamţ, Bărboşi, Pecica, Dolineanu, Popeşti, Cetăţeni, Cârlomăneşti, Brad, Racoş etc. Cele de la Grădiştea de Munte fiind însă cele mai reprezentative şi de monumentalitate deosebită.
Cu privire la sanctuarele de la Grădiştea de Munte s-a formulat ipoteza după care ar fi fost fără acoperiş, sub cerul liber. Studiile publicate în ultima vreme dovedesc însă că toate acestea erau edificii acoperite. Dacă toţi cercetătorii din ultima vreme sunt de acord că sanctuarele geto-dacice au fost acoperite, părerile diferă in ceea ce priveşte reconstituirile. Unii susţin că deşi au fost acoperite ele erau colonade de sine stătătoare fără pereţi, alţii sunt însă de părere că este vorba de edificii închise cu acoperiş şi cu pereţi şi, în sfârşit, s-a emis ipoteza că ar fi vorba de temple care aveau ca model templele greceşti, peristil. Părerile cercetătorilor în legătură cu sanctuarele de la Grădiştea de Munte sunt atât de diferite datorită împrejurării că toate au fost sistematic distruse de romani. S-au mai păstrat doar resturi de temelii iar din sutele de coloane ori stâlpi de calcar sau andezit nimic n-a rămas întreg. Chiar dacă reconstituirile întâmpină deosebite dificultăţi, se poate totuşi constata existenţa unor edificii patrulatere monumentale cu baze şi coloane de piatră (calcar sau andezit) care arată înaltul grad de civilizaţie şi cultură la care au ajuns geto-dacii. Arhitectura religioasă dacică n-a avut canoane proprii. Au existat însă temple ce măsurau 35 m lungime, 10,5 m. lăţime şi circa 9 m înălţime (templul I de la Grădiştea de Munte) a căror monumentalitate se evidenţiază de la sine. Un alt sanctuar de la Grădiştea (Sanctuarul V) a avut 40 de plinte de andezit cu diametrul de 2,05—2,25 m pe care se ridicau coloane, tot de andezit, cu diametrul de 1,20 m, măsurând 38 m lungime şi 26 m lăţime.
Sanctuarele circulare au la bază clădirile de tip tholos. Cel mai reprezentativ dintre ele fiind Sanctuarul VI de la Grădiştea de Munte cu două cercuri concentrice şi un pătrat absidai în mijloc, având diametrul maxim de 29,40 m despre care s-a presupus că ar fi fost templu-calendar. Reconstituirea şi a acestui sanctuar, s-a făcut diferit.
Geto-dacilor nu le-au fost străine literatura poezia, muzica şi dansul. Literatura era orală povestită prin viu grai de rapsozi bătrâni după cum reiese din relatarea lui Ovidiu. El însuşi scris versuri în limba geţilor pe care aceştia le-au gustat din plin şi ne relatează că există şi alţi poeţi". Strabo ne spune că „muzica întreagă, privită atât ca melodie cât şi ca ritm, cuprinzând în noţiunea ei şi instrumentele, e socotită ca fiind de obârşie tracă". Numeroşi autori antici menţionează că geto-dacii îşi însoţeau soliile cu muzică. Ea mai este prezentă apoi la serbări religioase, la rugăciuni adresate zeilor de către preoţi, la povestirea legendelor şi la înmormântări. Ca instrumente muzicale folosite de geto-daci izvoarele literare menţionează: chitara (o liră mai perfecţionată), magadis (un fel de harpă cu 20 de corzi), fluierul, naiul, flautul, buciumul, cornul şi trompeta. Fluiere de os s-au descoperit în aşezări ca cele de la Brad sau Pecica iar trompetele sunt reprezentate pe Columna lui Traian.
Se presupune că muzica geto-dacică era monodică şi eterofonică, încercându-se, pe baza muzicii româneşti, chiar stabilirea modului care, după unii muzicologi, era pentatonică iar după alţii s-ar fi organizat în scări heptatonice.
Muzica era însoţită şi de dans, constituind forme sincretice de manifestare artistică. Dansul se practica în ritualuri religioase, ceremonii funebre, la banchete, sărbători sau alte ocazii. Pe lingă izvoare literare, cu privire la dansuri rituale ne stau mărturie şi descoperirile arheologice.

CREDINŢELE Şl DIVINITĂŢILE

Strabo ne spune că "bizuindu-se pe întreaga istorie a geţilor, în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie". Nu este deci de mirare că despre religia geto-dacilor s-a scris foarte mult. Au comentat-o autorii antici începând cu Herodot şi terminând cu cei bizantini dar au făcut-o mai cu seamă învăţaţii moderni pe parcursul a trei secole. S-au purtat şi se mai poartă încă discuţii în contradictoriu pe baza textelor antice, în ultima vreme însă la contribuţia au fost puse descoperirile arheologice mai vechi sau cele mai recente. S-a dovedit că arta geto-dacică este departe de a fi nonfigurativă şi că există o bogată iconografie înscrisă pe obiecte de aur, argint ori ceramică legată direct de religie. Descifrarea acesteia se poate face cu ajutorul textelor literare. Coroborarea şi confruntarea amănunţită a celor două categorii de izvoare are darul să lămurească problema atât de încurcată şi de controversată, cea a religiei geto-dacice. O asemenea cercetare arata că religia geto-dacilor este una obişnuită la popoarele indo-europene fără să aibă nimic ieşit din comun, fără a se deosebi, în liniile ei generale, de cea grecească, romană, celtică sau de cea a germanilor, pentru a aminti doar câteva neamuri din marea familie a indo-europenilor.
Dintre numeroasele păreri exprimate se poate reţine că s-au conturat trei opinii principale: una care consideră religia geto-dacică monoteistă, o a doua care vede în ea o religie dualistă în sens iranian şi, în sfârşit, a treia care susţine politeismul ei. Cercetările recente au dovedit, fără putinţă de îndoială, că religia geto-dacilor a fost politeistă, panteonul lor cuprinzând mai multe divinităţi în frunte cu un zeu şi o zeiţă supremă, la care se adaugă un zeu al războiului, unul al soarelui, o divinitate ocrotitoare a vetrei şi a casei, un zeu al sănătăţii, unul al focului şi al metalelor şi foarte probabil, încă mulţi alţii.
Divinităţile geto-dacice au fost antropomorfizate, cel puţin din sec. 5—4 î.e.n. dar, din păcate, la covârşitoarea lor majoritate nu cunoaştem numele sub care erau ei adoraţi. Marele Zeu s-a putut numi Gebeleizis ori Nebeleizis. El este fără îndoială un zeu suprem de tipul lui Zeus ori al lui Jupiter. In stăpânirea lui intrau atât cerul cât şi pământul, viii şi morţii. Atunci când este reprezentat „in majestate", pe tron, este însoţit de vultur (simbol al cerului) şi de şarpe (simbol al pământului).
Lipsa izvoarelor scrise ne împiedică să cunoaştem amănunte cu privire la cultul Marelui Zeu, a felului cum şi-l imaginau strămoşii noştri. Credinţele geto-dacilor în legătură cu Marele Zeu nu vor fi fost prea deosebite de ale grecilor şi romanilor pe care le cunoaştem. Diferite au putut fi însă practicile de cult. In cele ale geto-dacilor, focul a deţinut un loc de frunte.
Atribuţii chtoniene avea şi Marea Zeiţă care este însoţită în iconografia geto-dacă de şarpe şi cervidee. Izvoarele literare trec cu totul sub tăcere existenţa Marii Zeiţe, cu excepţia menţionării „Zalmoxi nume de zeiţă" în Lexiconul Sudas, care ar putea sugera că Zalmoxis_ar fi avut un pandant feminin, ceea ce nu este exclus într-o anumită perioadă când cultul zalmoxian se răspândise şi numele se suprapusese peste cel al Marelui Zeu. Este neîndoielnic că geto-dacii au venerat încă de foarte timpuriu o zeitate feminină legată de pământ, de fertilitate şi că această divinitate în epoca romană va fi identificată cu Junona ori cu Libera în cuplul Liber-Libera. Marea Zeiţă a geto-dacilor îşi găseşte paralelă în lumea tracilor de sud. Este vorba de Bendis, asemănătoare cu Cibelle şi asimilată uneori cu Artemis, Selene, Hecaţe ori Persephona, zeiţă a căsătoriei şi fecundităţii, protectoare a femeilor, a fetelor de măritat, zeiţă a lunii, a vânătorii, protectoare a animalelor.
Geto-dacii cinsteau apoi un zeu al războiului al cărui nume nu-l cunoaştem. De asemenea nu cunoaştem numele sub care ei venerau soarele. Este însă neîndoielnic că geto-dacii încă de timpuriu aveau un zeu al soarelui, aparte de Marele Zeu, în atributele căruia intrau şi elementele urano-solare.
Zeul sănătăţii de genul lui Aesculap se pare că a purtat numele de Darzos (Derzelas, Derzis) dacă nu este cumva vorba de un epitet şi nu de însuşi numele zeului. Aceeaşi este situaţia şi în cazul unei alte divinităţi, Debatopeios (Dabatopienos) corespunzând lui Hefaistos din mitologia greacă, menţionat în inscripţii greceşti. Chiar dacă numele nu sunt cele reale, cert rămâne faptul că geto-dacii venerau o divinitate ocrotitoare a sănătăţii şi una de genul lui Hefaistos. Se pare că ei aveau un cult al vetrei şi al focului şi chiar o divinitate în atribuţiile, căreia intrau acestea. De asemenea au fost venerate divinităţi protectoare ale casei şi animalelor. O altă divinitate se pare că s-a numit Eitiosaros, teonim menţionat într-o inscripţie în legătură cu care nu se pot face precizări.
Un moment deosebit de important în evoluţia religiei geto-dacice îl reprezintă apariţia doctrinei zalmoxiene. Zalmoxis, personaj istoric, pune bazele unei credinţe în nemurire, a unor practici iniţiatice şi unei religii de tip mistere. Această religie este îmbrăţişată de către preoţime şi de nobilime, în frunte cu regele. Ea îşi face apariţia înainte de epoca în care a trăit Herodot şi se presupune că ar fi vorba de sec. 7—6 î.e.n. când este posibil să fi început şi antropomorfizarea divinităţilor.
Doctrina zalmoxiană l-a impresionat pe Herodot iar sursele lui de informare cu privire la geto-daci proveneau din zone, geografice dominate de doctrina pitagoreică şi de aceea face legătura între Zalmoxis şi Pythagoras. Zalmoxianismul îşi găseşte bune paralele în doctrina orfică şi cea pitagoreică fără a se identifica însă cu nici una dintre ele. Dat fiind faptul că Herodot a consemnat în lungul şi celebrul lui excurs doar doctrina zalmoxiană din religia geto-dacică şi că relatările autorilor care i-au urmat se bazează pe textul herodotian iar Poseidonios—Strabo a putut fi singurul care pare să fi avut altă sursă referitoare la o vreme de apogeu a preoţimii în frunte cu Marele Preot, a făcut să se creadă că Zalmoxis ar fi fost divinitatea supremă iar cultul lui să reprezinte de fapt religia geto-dacilor. In realitate însă zalmoxianismul este doar un aspect al acesteia, apărut la un anume moment şi, foarte probabil, împărtăşit doar de vârfurile societăţii geto-dacice. El va dispărea o dată cu preoţimea şi nobilimea, după cucerirea romană. Zalmoxis se înscrie printre rnarii reformatori şi legiuitori ai antichităţii, comparat fiind de către autorii antici cu Orfeu Musaios, Zarathustra sau Moise, îmbogăţind tezaurul gândirii antice.
Preoţii au jucat un rol important în societatea geto-dacică, comparabil în foarte multe privinţe cu cel al druizilor la celţi. Ei sunt constituiţi într-o corporaţie în frunte cu preotul suprem care juca un rol deosebit de important. Un asemenea mare preot a fost însuşi Zalmoxis despre care Strabo ne spune că îl sfătuia pe rege, lucra în înţelegere cu el şi că l-a convins sa-l facă părtaş la domnie. Pe vremea lui Strabo funcţia de mare preot se instituţionalizase şi în timpul lui Burebista ea era deţinută de către Deceneu, colaborator apropiat al regelui şi părtaş la marea operă de unificare a geto-dacilor. Pe vremea lui Decebal
se pare ca funcţia de preot suprem o avea Vezina. In rândul preoţilor au existat anumite congregaţii, kapnobotai, ktistai şi pleistoi, menţionaţi de izvoarele literare, care practicau asceza şi se bucurau de mare cinste fiind specialişti ai sacrului.
Esenţa doctrinei zalmoxiene este credinţa într-o post-existenţă fericită care se obţinea prin iniţiere. Iniţiaţii şi urmaşii lor „nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi veşnic şi vor avea parte de toate bunătăţile". Această credinţă într-o postexistenţă în forme materiale asemănătoare cu cele ale vieţii de pe pământ se întâlneşte şi la alte popoare printre care se înscriu egiptenii, perşii, celţii, germanii etc. dovedind nivelul superior al gândirii religioase la care au ajuns geto-dacii.
Pe baza tuturor izvoarelor care ne stau la îndemână astăzi se poate afirma cu îndreptăţit temei că geto-dacii aii dezvoltat o civilizaţie şi o cultură proprie care stă cu cinste alături de ele create de celelalte popoare ale Europei antice care se găseau pe aceeaşi treaptă a scării evoluţiei sociale şi că în unele privinţe s-a situat în fruntea acestora.
Geto-dacii au fost receptivi la tot ce le era util în civilizaţiile şi culturile cu care au venit în contact: Influenţele străine receptate de pe diverse meridiane au fost preluate creator, s-au grefat pe vechiul fond autohton cu vechi tradiţii. Nici într-un domeniu nu poate fi vorba de preluări sterile, de o imitare mai mult sau mai puţin izbutită a unei anume civilizaţii sau culturi. Caracterul original se evidenţiază cu pregnanţă în toate domeniile. Evoluţia firească a civilizaţiei şi a culturii geto-dacice în mersul lor ascendent au fost curmate de cucerirea romană. Cele două civilizaţii şi culturi s-au îmbinat, s-au influenţat reciproc dând apoi naştere civilizaţiei şi culturii româneşti.

Notă: Ion Horaţiu CRIŞAN"