Este un soi de seceră, mai mică decât săbiile lungi şi curbe sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor, drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe monede imperiale din secolele II-III d.Ch. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian de la Roma.

Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi impactul pe care aceasta armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie în Dacia fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei.

Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului de rând, nevoit adesea să lasă muncile câmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia săbiei curbe coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă.

Această armă este răspândită în toate ţinuturile tracilor fiind exportată şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mâner de lemn sau de os. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sângelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica iar cea lungă (cu o lungime medie între 0,60—0,70 cm) se numea falx. Acesta din urmă era curbat înspre treimea anterioară ceea ce o făcea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor. Era o armă mortală în mâinile unui expert şi toate populaţiile care înconjurau ţinuturile dacilor au învăţat să se teamă de ea. Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mâini. Când era folosit cum trebuie putea tăia cu uşurinţă un membru sau să decapiteze un adversar. De asemenea datorită ciocului care rezulta din curbură şi mânerul lung putea pătrunde prin coifuri provocând răni grave sau producând comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap.

Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale într-o formaţie inamică. Cei înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracica, luptau în unităţi mici, deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cât mai avantajos, şi nu foloseau scuturi căci i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie pentru protecţie. Luptătorii erau folosiţi cel mai bine pentru a tăia o cale prin unităţi inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine împotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului. Falxul în sine este o armă înspăimântătoare: o lamă curbată asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mâner de lemn. Spre deosebire de un cosor însă, falxul este ascuţit de-a lungul curbei interioare a lamei, astfel încât lovitura să fie dată printr-o smucitură

Falxul (falces) era o lamă curbată, grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare să fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a cauzat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încât un grup special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx a făcut ca armurierii romani să adauge două benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista loviturilor năucitoare.

Notă: material preluat de pe www.geocities.com/dada_mamusa/"