Burebista scrie "Cucerirea unei părți a Daciei de către romani în epoca lui Traian și crearea unei noi provincii a imperiului au încheiat, printr-o legătură stabilă, o stare de raporturi care se înfiripase de mai mult de două secole între Roma și zona extrem-orientală a Europei.
Rezistența dacilor, acel mîndru popor danubian, fusese, dupã cum se știe, îndelungată și curajoasă. Diversele triburi geto-dacice (ramură nordică a tracilor din Peninsula Balcanică) ce trăiau în Carpați și în orașele grecești de pe coasta Marii Negre fuseseră adunate într-o mare formațiune statală în cursul secolului I înaintea erei noastre de către regele Burebista care, în conflictul ce-1 opunea pe Cezar lui Pompei, se aliase cu cel din urmă. Lui Burebista i-au succedat o serie de conducători care au făcut expediții și incursiuni pe teritoriul Imperiului roman în cursul secolului I e.n. In timpul lui Domițian, regele dac Duras a cedat tronul nepotului său Decebal; acesta, profitînd de armistițiul temporar cu romanii, s-a pregătit temeinic pentru înfruntarea decisivă cu puterea romană, care a început sub domnia lui Traian, în 101 și a dus, în două campanii militare, la cucerirea, în 106, a unei însemnate părți a Daciei.
Dacă luăm în considerație evenimentele ce au avut loc în Dacia, în urma războaielor lui Traian, ne uimesc două fenomene: rapida asimilare a latinității de către populația indigenă și conservarea tenace a acestei latinități de-a lungul secolelor următoare, după aproape un secol și jumătate de participare directă la viața Imperiului roman. Dacia a rămas ca o insulă puternic ancorată a Occidentului într-o lume îmbibată de limba și obiceiurile grecești ale capitalei Orientului — Bizanțul. Contribuția fundamentală și determinantă a fost aceea a populației geto-dacice care nu a întîrziat să intre în armată și în aparatul administrativ al provinciei, onoare și privilegiu pe care Roma le acorda celor ce arătaseră că știu să lupte vitejește, chiar împotriva armatelor romane. Mai tîrziu, cînd au început în mod oficial să facă parte d:n lumea romană, preferințele dacilor s-au îndreptat cu precădere către activitatea militară, înrolîndu-se în garda imperială — pretorienii și în equites singulares (garda călare). In aceste corpuri miliare, dacii au servit ani îndelungați, iar odată cu lăsarea lor la vatră, pe care o obțineau după un oarecare număr de ani (la început 16, apoi 26 și mai tîrziu, 28) primeau ca recompensă ius connubi (dreptul de locuire) și ius civitalis dreptul de cetățenie); în mod deosebit era rîvnit acesta din urmă, deoarece dreptul deplin de cetățenie îi considera egali cu cetățenii romani. Așa se face că garda călare, instituită de Traian, a ajuns în sec. III e.n., să fie constituită cu precãdere din iliri și traci, aleși dintre soldații care îndepliniseră patru ani de serviciu și se distingeau prin curaj în război. In afară de garda, de onoare, pretorienii erau folosiți în serviciile poliției citadine; erau la dispoziția prefectului pretoriului, încă de la instituirea acestora, adică din epoca lui Augustus. Tabăra pretorienilor din Roma era situată în locul unde se află în prezent noua Bibliotecă națională, în unul din punctele cele mai înalte ale orașului. Cea a cavaleriei a fost descoperită în apropiere de San Giovanni, în Lateran. Cea mai mare parte a pietrelor funerare care amintesc ostași ce au aparținut gărzii imperiale au fost adunate în zona Esquilinus, între cele două tabere. Studierea inscripțiilor aflate pe aceste pietre funerare este de deosebit interes, deoarece, cercetîndu-le pe acelea care se referă la militarii daci, putem obține știri care aduc lumină asupra duratei serviciului lor militar (în general mai mare de 20 ani), asupra componenței familiei și asupra numelor proprii, originare din Dacia. In mulțimea pestriță care umplea străzile și piețele Romei antice (se consideră că încă de la începutul imperiului populația orașului depășea un milion de locuitori) dacii se remarcau prin costumul lor caracteristic: pantaloni lungi înnodați la glezne, tunică scurtă cu mîneci, acoperămîntul de cap în formă de căciulă (bonetă conică). Pe Columna lui Traian apar astfel, bărboși și cu plete lungi, dar e de crezut câ în clima mai temperată a Mediteranei și acest obicei să se fi simplificat. Femeile îmbrăcau, după cum se observă pe Columna lui Traian și pe metopele de la Adamclisi — o cămașă lungă plisată la gît și pe piept, cu mîneci scurte.
Cea mai mare parte a inscripțiilor de care aminteam mai înainte sînt din sec. III. De la Caracalla încoace, aceste inscripții țin în mod deosebit să amintească patria de origine a defuncților. După nume se indica originea: natione Thrax (trac), Bessus (populație traca din zona actualei Bulgarii), Dacus. Printre cele mai vechi mărturii scrise despre dacii veniți la Roma se numără cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat pe un fundament de marmură din anul 70 e.n. (anterior deci cuceririi Daciei), găsită în sec. XVI în apropiere de Arcul lui Septimius Severus, în For. Etnicul Dacus a fost folosit și ca nume de familie. O inscripție de acest gen a fost găsită pe Via Flaminia, unde în timpul imperiului se pare că au fost găzduiți ostatici de stirpe regală sau nobilă. Este vorba de inscripția sepulcrală pentru Zia, văduvă a regelui costobocilor, Pieporus, pusă de nepoții ei Natoporus și Drilgisa, descoperită în timpul Renașterii (și apoi pierdută). Costobocii au locuit în zona Carpaților nordici și au rămas independenți pînă la sfîrșitul sec. II e.n , ca și alte multe triburi geto-dacice.
Prezența la Roma a dacilor, în cohortele gărzii imperiale, este dovedită și de numeroasele inscripții săpate pe plăcile de marmură dedicate împăraților, lungi liste ale numelor soldaților, împărțiți în cohorte. Alături de nume sînt indicate locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta (actualul Drobeta-Turnu Severin), Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum (Alba Iulia).
Savantul român Mateescu a efectuat în 1923 o atentă cercetare în legătură cu soldații de origine tracă amintiți în inscripțiile din Roma, descoperind peste 200 nume, dintre care aproximativ 120 dovedesc că soldații respectivi erau originari din Dacia; dintre aceștia 15 proveneau chiar din vechea capitală a lui Decebal — Sarmizegetusa. La oștenii din garda călare se indică mai rar localitatea de proveniență; în schimb e frecventă indicația generică a poporului: natione Dacus. Printre cei originari din Sarmizegetusa există un oarecare Claudiano, centurion din Cohorta a VI-a care, împreună cu alți cinci colegi, promovați concomitent cu el tribuni ai cohortei, închinase o dedicație împăratului Caracalla.
Se știe că în epoca antică viața era relativ scurtă; rar se atingea vîrsta de 50 ani. Cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a atins frumoasa vîrstă de 85 ani este cu atît mai relevant! Militarii daci care își satisfăceau serviciul la Roma aveau, ca și alți provinciali, sanctuare unde-și adorau divinitățile. în mod deosebit era venerat „cavalerul trac" pe care îl găsim adesea reprezentat pe stele funerare și care pare să fi avut vreo două sanctuare la Roma. Mulți soldați daci au murit în timpul efectuării serviciului militar la Roma; alții s-au reîntors în orașul de origine, unde au fost investiți cu însărcinări publice. Unii au preferat, însă după lăsarea la vatră, să rămînă în capitala romană, integrîndu-se în cel mai divers amalgam de popoare rare s-a întîlnit într-un oraș antic.
Incă din ultima fază a perioadei republicane, dacii au fost prezenți la Roma, împreună cu ilirii și alte popoare din Peninsula Balcanică. Au practicat aici diverse îndeletniciri, în special pe aceea de gladiator; știm, de pildă, că la sărbătorirea triumfului de la Actium (31 î.e.n.)., în arene au luptat daci și suebi. Meseria de gladiator corespundea spiritului combativ înnăscut al dacilor, dragostei lor pentru lupta .individuală.
In apropierea Amfiteatrului se aflau cazărmile și terenurile de exerciții ale gladiatorilor: mici arene după modelul Amfiteatrului, cărora le era dat numele de „ludus". Se cunosc numele a patru dintre aceste „ludus": Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus, două dintre ele luîndu-și deci numele de la naționalitatea gladiatorilor care le frecventau: Dacicus și Gallicus. Existența unui edificiu care purta titlul de „Dacicus" demonstrează așadar că un număr considerabil de daci exercitau profesiunea de gladiator.
Știrile epigrafice ajunse la noi asupra vieții dacilor la Roma sînt mărturia unei existențe liniștite, petrecută mai ales în serviciul militar, desfășurat într-un mod exemplar. Nu există mărturii asupra participării lor la viața politică a orașului care îi găzduia.
Notă: G. Caretonni
In românește de Petruța RĂDUȚIU"
