Burebista scrie "Enumerând orașele Daciei, geograful grec Claudius Ptolaemeus, în lucrarea sa „Geographia" menționează în extremul vest al Daciei localitatea Ziridava. Este îndeobște cunoscut faptul că, deși Ptolemeu trăiește în secolul II e.n. el rezumă știri geografice mai vechi începînd cu Agrippa care a trăit pe vremea lui Augustus, pînă la cartografii anonimi de pe timpul lui Marcus - Aurelius.
Din analiza datelor furnizate de „Geographia" lui Ptolemeu reiese că el a folosit la redactarea lucrării sale îndeosebi hărțile lui Marinus din Tyr. Ptolemeu cunoaște deja pe iazigi între Dunăre și Tisa, populație pătrunsă aici imediat după moartea lui Augustus. Deci, în ce privește știrile despre Dacia se inspiră dintr-un izvor nu anterior secolului I e.n. identificarea exactă a toponimicelor date de Ptolemeu, cu toată indicarea coordonatelor geografice, se poate face cu destulă greutate și numai pe baza materialelor arheologice printre care, bineînțeles, locul de frunte îl ocupă inscripțiile. Numai atunci cînd și inscripțiile atestă numele localității, identificarea poate fi făcută cu siguranță. Cînd însă numele nu figurează în inscripții, identificarea rămîne ipotetică, așa cum este și în cazul încercării de față. 0 analiză aprofundată a datelor furnizate de Ptolemeu, singurul izvor de geografie antică mai amănunțit pentru teritoriile de la nordul Dunării, ajuns pînă la noi, a fost făcută de Vasile Pârvan în monumentala sa operă Getica. Ocupîndu-se cu fiecare localitate în parte, în ce privește Ziridava V. P â rvan arată că Ptolemeu așează acest oraș în extremul vest al Daciei, către Tisa mijlocie și ipotetic îl identifică cu Cenadul de azi, localitate situată pe malul stîng al Mureșului. Analizînd însăși numele, Pârvan ajunge la concluzia că el este „bun getic".
Ziridava este menționată numai de Ptolemeu și lipsește din itinerariile romane ulterioare ca Tabula Peutingeriana sau geograful Ravenat. V. Pârvan propunea identificarea Ziridavei cu Cenadul de azi (r. Sînnicolaul Mare, reg. Banat) pe baza descoperirilor de materiale arheologice romane făcute aici. Intr-adevăr, încă de la 1868, în mijlocul satului Cenadul vechi, cu prilejul săpării temeliilor bisericii noi, s-au descoperit cărămizi romane, dintre care multe cu stampila legiunii XIII Gemina (CIL, III, 1629, 1018, 8065), un fragment de sarcofag, o piatră cu inscripție fragmentară (CIL, III, 6272) și un denar de la Faustina. Tot de aici se menționează mai tîrziu, apărute cu ocazia diferitelor lucrări edilitare, alte materiale arheologice romane: greutăți, olane, monede de la împărații Claudius II Gothicul, Aurelian, Probus și Constantius Caesar, fragmente ceramice, capitele de coloane, fibule etc. Pînă acum nu s-au făcut săpături sistematice pe teritoriul comunei. Pe baza materialelor descoperite întâmplător se presupune că la Cenadul Mare, pe malul stîng al Mureșului, exista în epoca romană o așezare cu caracter militar, avînd probabil misiunea de a supraveghea transporturile pe Mureș.
Dacă locuirea în epoca romană la Cenad ne este dovedită prin abundente materiale arheologice, deocamdată nu cunoaștem de aici decît doar cîteva fragmente ceramice dacice provenite din descoperiri întîmplătoare, fãră precizarea punctului topografic în care s-au găsit. Fragmentele ceramice se păstrează în Muzeul regional al Banatului din Timișoara. Așa dar, pînă acum nu se cunoaște aici o așezare dacică din secolul I care să justifice calificativul de oraș. în schimb, tot pe Mureș, de data aceasta pe malul drept al rîului, nu departe de Cenad, în hotarul comunei Pecica, jud. Arad, se cunoaște o întinsă și bogată stațiune dacică care a depășit cadrul unei mici așezări rurale și care poate fi identificată, după părerea noastră, cu Ziridava lui Ptolemeu.
Pentru lămurirea uneia dintre problemele puțin cercetate din istoria patriei noastre și anume acea a dacilor din vestul țării, în 1960 a luat ființă șantierul arheologic Pecica. In această localitate, bine cunoscută în literatura arheologică pentru epoca bronzului se făcuseră numeroase descoperiri de materiale dacice. Cea mai mare parte a acestor materiale au rămas însă nepublicate și se păstrează în muzeul din Arad. Cele mai multe materiale dacice provin din săpăturile lui Laszlo Domotor făcute în anii 1898—1900, 1901 și 1902 la „Șanțul Mare". în același punct, în afară de L. Domotor, au mai făcut săpături M. R o s k a în 1910—1911, 1923-1924 și Dorin Popescu în 1943. Atenția tuturor acestor cercetători s-a concentrat însă, asupra așezării din epoca bronzului situată pe același loc, care a dat numele culturii Pecica, neglijînd total sau aproape total vestigiile dacice pe care abia dacă le menționează.
„Șanțul Mare" este o movilă situată pe malul drept al Mureșului în hotarul comunei Pecica (fost Rovine), la aproximativ 7 km de localitate, în imediata apropiere a hotarului comunei Semlac. Ea are formă ovală (vezi fig. 1) măsurînd în lungime 120 m, iar în lățime 60—70 ni. Orientarea movilei este cu axul lung pe direcția nord-est-vest, paralel cu cursul Mureșului și face parte din a doua terasă fluvială a Mureșului, de care a fost separată printr-un șanț enorm ce o înconjoară pe toate laturile (vezi fig. 2), în afară de cea de est-sud-est, unde printr-o pantă abruptă este despărțită de terasa pe care curge astăzi Mureșul. In felul acesta, movila are o fortificație puternică alcătuită din șanțul despre care am vorbit, fără să putem preciza dacă fortificarea este naturală, adică, movila să fi fost separată de restul terasei printr-un braț al Mureșului, sau dacă este o fortificație artificială, făcută de oameni în scopul fortificării așezării de pe movilă. Fără să fi făcut cercetări, credem că șanțul este natural avînd în vedere că el măsoară peste 60 m lărgime la gură. Problema fortificației va constitui obiectul unor cercetări viitoare.
Săpăturile, începute în anul 1960, au fost continuate și în vara anilor 1961 și 196210. Cele trei campanii de săpături au avut scopul de a lămuri locuirea dacică a „Șanțului Mare", locuire atestată prin numeroase descoperiri de materiale dacice făcute de cei care săpaseră înainte pe acest loc. Departe de a fi terminate, săpăturile de la Pecica au dovedit existența, pe platoul fortificat, a unei mari așezări dacice cu două nivele de locuire. Deocamdată nu putem preciza limita cronologică a celor două nivele de locuire. Fiind vorba de săpături destul de limitate, concluziile cu privire la cronologie sînt ipotetice, lipsind deocamdată indicii sigure pentru fixarea în timp a limitelor celor două nivele, în ultimul nivel (numit de noi dacic II) au fost descoperiți doi denari de argint romani republicani, emiși unul în 46—45 î.e.n. și al doilea în anul 43 î.e.n. Ceramica descoperită în acest nivel este lucrată cu mîna sau la roată, predominînd ceramica fină cenușie lucrată la roată de aspectul ceramicii tîrzii (La Tene III) care se datează în secolul I î.e.n. — I e.n. Deocamdată lipsește cu desăvîrșire ceramica romană de import ceea ce ne îndreptățește să presupunem că așezarea n-a dăinuit prea mult în era noastră. Monedele republicane ne indică doar o perioadă de existență a așezării și anume a doua jumătate a secolului I î.e.n. Aceluiași nivel îi aparține și un vas mare roșu, lucrat la roată, cu buze în trepte, care își are perfecte analogii în ceramica de la Grădiștea Muncelului, fapt ce ne îndreptățește să ne gîndim la sfîrșitul secolului I e.n. și începutul secolului II. Pentru începutul secolului II pledează și un denar de argint al lui Traian găsit întîmplător în toamna anului 1961 la „Șanțul Mare" și păstrat în Muzeul din Arad. Deci, nivelul dacic II s-ar data în secolul I î.e.n., poate a doua jumătate, după cum o dovedesc monedele și ar ține pînă la începutul secolului II e.n.
In privința nivelului vechi (dacic I) elementele de datare sînt și mai puține. Existența în acest nivel a vasului fructieră negru lustruit lucrat cu mîna care lipsește din nivelul II și a unui vas care amintește tradiția hallstattiană, precum și un fragment de fibulă aparținînd unei variante a tipului Neuheim ne indică o dată anterioară secolului I î.e.n. La o datare prea timpurie însă, nu ne putem gîndi pentru că în nivelul I întîlnim ceramică cenușie fină lucrată la roată în cantitate destul de mare. Așa dar, deocamdată trebuie să ne mulțumim doar cu ipoteza că primul nivel dacic se datează anterior secolului I î.e.n. și probabil că nu depășește secolul II î.e.n. Intre cele două nivele nu există un hiatus. Este foarte probabil ca așezarea să fi fost distrusă de un atac și apoi refăcută.
Pînă acum a fost cercetat și dezvelit pe suprafețe mai mari ultimul nivel dacic de locuire. Pe platou, în interiorul fortificațiilor, au fost descoperite mai multe clădiri de formă patrulateră, una dintre ele cu absidă și un mic sanctuar rotund. Sanctuarul este alcătuit dintr-o vatră de foc centrală, probabil pentru jertfe, înconjurată cu stîlpi groși, dar puțin adînci, din lemn. Diametrul sanctuarului este de 7 m. Deosebit de interesantă este succesiunea stîlpilor și anume : șase stîlpi rotunzi urmați de un stîlp mai mare patrulater, ceea ce amintește îndeaproape sanctuarul mare rotund de pe terasa XI de la Grădiștea Muncelului, interpretat ca sanctuar-calendar. In privința tehnicii de construcție a clădirilor, în afară de sanctuar, putem spune următoarele : pereții au fost făcuți din pari de lemn îngrădiți cu nuie le apoi lipiți și fețuiți cu lut. Clădirile au fost acoperite cu stuf și alte păioase. Podeaua era făcută din lut galben bine bătut și pomestit. Intr-una dintre clădiri s-au descoperit creuzete pentru turnat metal lichid, tipare de lut ars, o nicovală de fier, dălți mici de bronz, multe obiecte mărunte ca fibule, aplici, catarame, oglinzi, nasturi etc. Pe baza obiectelor amintite se poate presupune că această clădire a aparținut unui meșter ce se ocupa cu confecționarea pieselor mărunte. Existența tiparului pentru inele și dăltițele de bronz, precum și mulțimea obiectelor de podoabă ne îndreptățesc să presupunem că meșterul se ocupa cu confecționarea podoabelor, deci un giuvaergiu.
In legătură cu construcțiile de pe platoul fortificat trebuie să spunem că ele sînt foarte apropiate unele de altele, uneori distanța dintre ele fiind doar de 1 m.
In vara anului 1962 s-au făcut cîteva sondaje de verificare în imediata apropiere a movilei, pe șesul din jur, în afara șanțului. Aceste sondaje au dovedit că așezarea dacică nu s-a limitat numai la platoul înconjurat de șanț ci ea s-a întins mult mai mult pe cîmpia deschisă din apropiere și că platoul reprezenta doar punctul fortificat al așezării. Spre deosebire de locuințele din interiorul fortificației care sînt toate de suprafață, cele din afară sînt adîncite în pămînt, bordeie, cu un inventar sărăcăcios, contrastînd cu bogăția celor din interiorul fortificației. Aceasta este o dovadă sigură a existenței stratificării sociale.
In cursul săpăturilor, atît pe platou cît și în afara lui, s-au descoperit numeroase gropi de provizii pentru cereale, multe dintre ele lucrate deosebit de îngrijit. Toate acestea dovedesc că ocupația principală a locuitorilor, în epoca dacică, era agricultura. Alături de agricultură, așa cum a arătat studiul oaselor de animale descoperite, un loc important în economie îl ocupă creșterea vitelor și, într-o măsură mai redusă, vînătoarea. Meșteșugurile sînt și ele bine reprezentate după cum o dovedește atelierul despre care am vorbit.
Din sumarele date pe care le-am prezentat, credem că reiese cu prisosință faptul că la Pecica avem de a face cu o mare așezare dacică, care foarte probabil alcătuia un centru întărit tribal sau poate a unei uniuni tribale, un „poleis" — după Ptolemeu, integrat în statul dac. Această așezare întărită constituia și un centru economic caracterizat prin producție de mărfuri, după cum o dovedește atelierul așa de bine utilat al giuvaergiului. Prezența negustorilor autohtoni sau străini este dovedită prin numeroase obiecte de import. Extinderea mare a așezării, precum și toate cele arătate, ne îndreptățesc a încadra așezarea dacică de la Pecica între acele oppida dacice, cum sînt cele de la Poiana și Popești, pe care credem că nu greșim identificînd-o cu Ziridava lui Ptolemeu, care corespunde ca longitudine și latitudine cu așezarea de la Pecica.
După cîte se pare așezarea dacică a luat sfîrșit odată cu cucerirea Daciei de către romani, deși este plasată în afara granițelor provinciei. Fiind situată însă, pe Mureș, în imediata apropiere a graniței romane, este foarte probabil ca așezarea să fi fost distrusă de către aceștia. In orice caz este sigur că ea a luat sfîrșit printr-un violent incendiu ale cărui urme sînt vizibile peste tot și n-a mai fost locuită după secolul II e.n. In epoca feudală promontoriul a fost întrebuințat ca cimitir în secolul XI—XII. Este foarte probabil ca tocmai datorită acestui fapt, adică distrugerii așezării la începutul secolului II e.n. localitatea să nu mai fie amintită de itinerariile romane. Singurul izvor care o menționează este ,,Geographia" lui Ptolemeu care se inspiră, pentru Dacia, dintr-un izvor din secolul I e.n., dată la care Ziridava mai era încă în picioare.
Notă: ION HORATIU CRIȘAN"
