Burebista scrie "Puține lucruri se știau înainte despre cetățile dacice de pe teritoriul Moldovei. Cercetările întreprinse în trecut au scos la lumină câteva importante așezări, toate însă mai mult de caracter civil decât militar.
Aceasta făcea să se creadă că teritoriul dacic de la răsărit de Carpați era lipsit de cetăți puternice, cu ziduri de piatră, construite în felul celor din munții Transilvaniei, în regiunea subcarpatică a Moldovei, puteau fi considerate totuși ca cetăți dacice, cea descoperită la horodiștea de la Calu (raion Piatra Neamț) și cea de pe Titelca de la Tisești (raion Tîrgu Ocna), construite pe înălțimi și fortificate în mod natural, ambele din secolul I î.e.n. — I e.n. Nici una însă nu a atins tehnica superioară, caracteristică cetăților dacice din Transilvania, în special a celor din Munții Orăștiei. La marginea orașului Piatra Neamț se găsesc două înălțimi ce domină depresiunea orașului și valea Bistriței și care ascund importante ruine din vremea celei mai strălucite epoci din istoria poporului dac. încă în anul 1904, pe înălțimea Cozla, de de-asupra orașului, au fost descoperite urme de zidărie și fragmente ceramice dacice. Cetatea dacică de pe Cozla astăzi este complet dispărută în urma lucrărilor de amenajare a parcului și a construcțiilor moderne, încât singura cetate, care a mai putut fi cercetată în bune condiții, este cea de pe înălțimea Bâtca Doamnei. Cetatea dacică de pe Bâtca Doamnei se găsește la cea 4 km vest de Piatra Neamț, la 457 m altitudine absolută, ridicându-se cam la 140 m de la nivelul actual al Bistriței. Înălțimea este ultima prelungire spre nord a Muntelui Doamnei, ieșind înspre râul Bistrița întocmai ca un bastion ce pare să închidă această vale. De sus se deschide o largă perspectivă, atât înspre depresiunea unde se află acum Piatra Neamț, cât și înspre lunca Bicazului care se pierde la poalele muntelui. Această întăritură naturală era admirabil apărată de pantele aproape verticale ce mărgineau cetatea dinspre răsărit, pe unde curge pârăul Doamnei iar dinspre miazănoapte de râul Bistrița, în vederea apărării era necesară fortificarea numai a laturilor de sud și vest, singurele pante mai accesibile la urcuș. Accesul se făcea printr-o șea îngustă, întocmai ca o punte, ce urcă domol înspre Bâtca Doamnei, în urma cercetărilor întreprinse în anii 1961 — 1962 s-a ajuns la surprinzătoarea și importanta descoperire a unui zid de piatră ce închidea accesul dinspre sud. Acest zid, în grosime de 3,50 m, era format, la exterior, din blocuri de piatră de stâncă, dintre care unele ușor fasonate prin dăltuire.
In felul acesta fața exterioară a zidului se apropie de maniera unui opus quadratum. Emplectonul era format din pietre de stâncă și, întocmai ca și blocurile, erau bine prinse cu ajutorul unui liant de lut. In spatele acestui zid, pe prima terasă, apare o îngrămădire de blocuri și pietre de stâncă, ceea ce presupune existența unei construcții masive, foarte probabil, un bastion în vederea apărării intrării, care se găsește puțin mai jos. Panta de vest era apărată de același zid, care cotea în direcția nord, iar ceva mai jos, ca o incintă exterioară a cetății, printr-o lungă palisadă.
Cea de-a doua însemnată descoperire, din campania de cercetări a anului 1961, este sanctuarul de pe terasa de sud a cetății. Aici, în afara zidului, dar foarte aproape de acest zid, s-au aflat, la distanțe egale, patru „tamburi" de formă rotundă, care formau așa zisul sanctuar, construcție caracteristică majorității cetăților dacice cu ziduri de piatră. Este primul sanctuar dacic aflat în afara ariei de cultură a cetăților dacice din sud-vestul Transilvaniei. In anul 1962, într-un nivel mai vechi, s-a aflat cel de al doilea sanctuar, distrus în parte cu ocazia construirii bastionului. De data aceasta sanctuarul era format din patru aliniamente de tamburi, având, ca și în cazul precedent, aceeași dispoziție și orientare, întocmai ca la cetățile dacice din Munții Orăștiei, interiorul, la adăpostul zidului, era ocupat de mai multe locuințe cu temelie de piatră și cu pereții groși de bârne și lut, înăuntru cu o vatră, de cele mai multe ori, de formă rotundă. Locuințele, dispuse pe platou și pe cele câteva terase, se găseau la o oarecare distanță, evitându-se astfel tendința de aglomerare a edificiilor și a construcțiilor dependente.
Materialul ceramic este produsul cunoscut al olăriei dacice din secolul I î.e.n. — I e.n., epoca de maximă înflorire a culturii materiale dacice.
Spre deosebire însă de ceramica aflată în așezările civile dacice, contemporane cu cetatea de pe Bâtca Doamnei, aici apare o ceramică ce poate fi regăsită în deosebi în cetățile dacice din Munții Orăștiei, atât în ce privește maniera confecționării cât și decorarea. Nu lipsesc însă nici produsele de import helenistic sau roman, printre care menționăm amforele, ulciorașele și un frumos vas de bronz aurit. Obiectele de metal în majoritatea lor sunt unelte agricole, în special coase, seceri, și fiare de plug și într-o redusă cantitate armele (un vârf de lance și de săgeată). Tot aici mai amintim câteva unelte meșteșugărești pentru fierărie (o nicovală, clește, dorn) și pentru dulgherit (tesle de mână, securi, sfredele, dălți), în genul celor din depozitele de la Grădiștea Muncelului. Restul materialului feros constă din piroane, cuie, crampoane, cârlige. Remarcăm totodată numărul relativ ridicat al râșnițelor rotative, aflate mai ales în interiorul locuințelor. Câteva fibule de argint, bronz și fier completează acest inventar.
In concluzie, cercetările din acești ani ne pun în fața unei puternice cetăți dacice, nebănuite încă și unică până acum pe teritoriul Moldovei, dar îndeajuns de asemănătoare, atât în ce privește tehnica, cât și planul arhitectural al fortificării, cu cetățile dacice cunoscute pe teritoriul Transilvaniei, în special în Munții Orăștiei. Atât poziția înaltă și dominantă a cetății, felul de dispunere cu un platou central și mai multe terase, ca și întărirea cu zid de piatră și de pământ a pantelor accesibile, amintește întru totul de felul de construcție al cetăților dacice din Transilvania. Natura locului cât și maniera lucrărilor de întărire ne pun în fața unui adevărat burg dacic. Cele două sanctuare, din aliniamente de tamburi, sunt încă o dovadă că și aici a stat aceeași idee de manifestare a unei credințe întâlnită în cetățile dacice din Munții Orăștiei. Cu toate că cetatea dacică de pe Bâtca Doamnei este lipsită de acea monumentalitate de care dau dovadă majoritatea cetăților dacice din Transilvania, totuși și aici constatăm că s-a răsfrânt aceeași idee a unei înalte culturi dacice, care, după câte se vede, a fost atât de unitară, din Transilvania până în Moldova. Amenajarea ordonată
a teraselor, evitarea aglomerărilor în planul construcțiilor din interiorul cetății, grija pentru curățenie din preajma locuințelor, totul arată că și aici, ca și în Munții Orăștiei, domnea aceeași ordine și unde mentalitatea vechiului cadru a unei societăți gentilice a fost deja depășită. De data aceasta se poate vorbi de existența unor noi relații și la dacii răsăriteni, iar începuturile unei orânduiri de tip sclavagist sunt bine ilustrate și deci existente și pe teritoriul Moldovei.
Dintr-o scurtă notă pe care o datorăm lui Plutarch (Ant. 63), suntem informați că prin anii 32—31 î.e.n., Marcus Antonius cere sprijinul regelui get Dicomes împotriva lui Octavianus, cu care în curând avea să se înfrunte în cunoscuta luptă de la Actium. Ținând seama de legăturile pe care le putea avea atunci Antonius cu populația de la nord de Haemus (Munții Balcani), credem că puternicul Dicomes stăpânea la nordul Dunării de Jos, cuprinzând Moldova de azi. Faptul că ajutorul acestuia era solicitat de ultimii romani republicani, care își puseseră cele mai de pe urmă speranțe în dușmanul lui Octavianus, ne face să credem că Dicomes era conducătorul acestor daci de la răsărit de Carpați, avându-și reședințele fortificate în aceste locuri ferite de pe valea Bistriței și nu în Câmpia Munteană, după cum se susține și azi.
Există totuși și unele deosebiri, mai cu seamă în ceea ce privește tehnica zidului de incintă, față de zidul cetăților dacice din Munții Orăștiei. Zidul de pe Bâtca Doamnei nu este construit în maniera așa zisului murus dacicus. Lipsesc aici blocurile masive, cu așa numitele „babe" pentru fixarea bârnelor. Pe Bâtca Doamnei în schimb liantul de lut a avut același rol pe care l-au avut bârnele la cetățile dacice din Transilvania. Zidul aici este apoi ceva mai gros decât la cetățile amintite, unde rareori un zid depășea grosimea de 3 m. Tehnica zidului de pe Bâtca Doamnei amintește întrucâtva de zidurile unor oppida celtice, deși în cazul nostru nu este propriu zis un murus gallicus. Dar o asemenea tehnică, destul de simplă de altfel, s-a constatat în numeroase cazuri și la zidurile orașelor grecești de pe coastele de nord și de vest ale Mării Negre, caracteristice pentru epoca helenistică, deși nu este mai puțin adevărat, că ziduri, lucrate într-o manieră destul de apropiată, s-au aflat și la unele cetăți dacice din Munții Orăștiei (Blidaru, Piatra Roșie și probabil Covasna din Secuime). Construcțiile apoi din interiorul cetății folosesc mai puțin material feros față de cum s-a folosit la edificiile din Munții Orăștiei. De asemenea, lipsesc țiglele și cărămizile, dar acestea nu sunt peste tot întâlnite în cetățile dacice din Transilvania, In ce privește cronologia, analiza materialului arheologic, în special ceramica și fibulele, precum și două monede romane, ne permite să vedem că viața care s-a desfășurat aici este cuprinsă între secolul I î.e.n. și până în primii ani ai secolului II e.n., și deci cetatea de pe Bâtca Doamnei este contemporană cu cetățile dacice din Munții Orăștiei și a împărtășit aceeași soartă. Ne putem gândi la eventualitatea că începuturile să fie legate de vremea lui Burebista, când s-a construit un zid cu palisadă, a cărui urme au fost constatate sub zidul de piatră. Materialul arheologic aflat în acest nivel nu ne îngăduiesc presupunem când și cu ce ocazie a încetat să mai existe vechea cetate, care, în urma unui incendiu, a sfârșit în mod violent. Ar putea fi în legătură cu anumite importante evenimente de ordin extern, care să fi avut loc pe la sfârșitul secolului I î.e.n. sau în cursul secolului următor și atunci am putea avea în vedere acțiunea lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus la nord de Dunăre, între anii 62—66, sau la războaiele dacice de pe timpul lui Domițian, anii 87—88. A început îndată o refacere printr-o reamenajare și lărgire a teraselor cu locuințe distruse și prin mari lucrări de fortificații cu ziduri și turnuri de piatră, în locul vechii incinte, care nu mai corespundea noilor necesități strategice de apărare. Probabil că tot acum a fost ridicată și palisada de pe panta de vest. Credem că sfârșitul acestei noi cetăți cu zid de piatră, tot atât de violent ca și primul, dar care de data aceasta a pus capăt oricărei continuități, să fie legat de războaiele dacice de pe timpul lui Traian, mai curând cel de al doilea război (105—106) decât primul. Din câteva scene de pe Coloana lui Traian s-au putut identifica lupte și asedii de fortificații dacice, care oferă posibilitatea de a fi plasate în răsăritul Daciei. De altfel descoperirea din vara anului 1962 a unui castru roman de pământ, cu caracter temporar, de felul celor din Munții Orăștiei, la cea 2 km nord de Bâtca Doamnei, ne îngăduie să întrevedem această posibilitate. Inscripția din Corinth pusa în amintirea lui C. Caelius Martialis, care a luat parte la cel de al doilea război dacic, ne spune : secunda expeditione qua universa Dacia devicta est. Este deci vorba de Dacia istorică, Dacia din timpul lui Decebal, și nu Dacia în sensul provinciei de mai târziu.
Stăpânirea romană la răsărit de Carpați, pe o perioadă însă destul de limitată, din informațiile sigure de care dispunem, nu s-a putut produce înaintea primului război dacic (101 — 102) purtat de Traian. încercarea de a data cunoscutul papirus Hunt în anul 99 e.n., din care dată s-ar deduce că localitatea Piroboridava din sudul Moldovei și Buridava din Oltenia au aparținut la imperiu înaintea războaielor dacice purtate de Traian, nu ni se pare îndeajuns de argumentată și este într-o flagrantă contradicție față de toate știrile de care dispunem până acum. Săpăturile efectuate în castellum roman de la Bărboși (la nord de Dunăre, lângă Galați, aproape de vărsarea Șiretului), din anii 1959—1962, au dovedit în condiții stratigrafice perfect de clare, că pe înălțimea Tirighina se găsea la început o cetățuie dacică, întărită cu un val de pământ. Ceramica dacică și cea de import, ca și o monetă de argint histriană, permit ca începuturile cetățui dacice să fie fixate în secolul I î.e.n. (cel mult sfârșitul secolului II î.e.n.). Cetățuia dacică de la Bărboși a sfârșit apoi în urma unui puternic incendiu, a cărui urme sunt destul de evidente. Monedele romane aflate în acest nivel dacic sunt din vremea lui Augustus și continuă apoi seria neîntreruptă până în anii domniei împăratului Nero (54—68 e.n.). N-ar fi exclus deci ca sfârșitul acestei cetățui să fie pus în legătură cu acțiunea guvernatorului Moesiei Tib. Plautius Silvanus Aelianus în regiunea de la nord de Dunăre, a cărui rezultat a fost mutarea forțată a celor 100.000 de transdanubieni la sud de Dunăre și care a avut loc prin anii 62—66 e.n.
în legătură cu problema vechimii stăpânirii romane la nord de Dunăre, în partea de sud a Moldovei, se pune întrebarea dacă acest castellum de la Bărboși, datează dintr-o perioadă mai veche decât anii 101 —102, primul război dacic (eventual 105—106 cel de al doilea război dacic), sau numai începând cu acești ani ? Săpăturile din anii 1959 —1962 au arătat că peste nivelul dacic apare un nivel roman, marcat prin ziduri de piatră (cu și fără mortar), țigle, cărămizi, olane și fragmente ceramice, încă nu s-a putut vedea dacă acest prim nivel roman urmează îndată după distrugerea cetățuii dacice sau dacă nu cumva există o întrerupere, în cazul că a existat totuși un hiatus atunci el nu pare să fi cuprins o perioadă de timp prea îndelungată. Dar pentru nici una din aceste două posibilități încă nu dispunem de observații suficiente, în ce privește fazele de existență ale acestui castellum de pe înălțimea Tirighina de la Bărboși, care, după cum spuneam, suprapune o cetățuie dacică, din punct de vedere stratigrafie, acolo unde straturile nu prezintă urme ulterioare de deranjare, situația stratigrafică se prezintă în felul următor. Peste dărâmăturile locuințelor, a vetrelor și a gropilor dacice, apare îndată primul nivel roman, fiecare cu urme puternice de incendii. O cronologie pentru cel mai vechi nivel roman nu s-a obținut. Cea mai veche monetă post-neroniană, aflată pe Tirighina, este un as de bronz de la împăratul Vespasian16. Dar deoarece nu se cunosc condițiile în care a fost găsit, numai pe baza acestei descoperiri, nu putem trage nici o concluzie cu caracter valabil. Restul monedelor din cele două nivele romane se înșiră, aproape fără întrerupere, de la Traian (98—117) până la Claudius II Gothicus (268—270). Monedele însă, în majoritatea lor, fiind aflate în nivele romane care prezintă urme de deranjare, nu s-a putut întotdeauna ajunge la o situație cronologică clară. Totuși nivelul II putem presupune că datează începând cu Filip Arabul (244—249), iar monedele în majoritatea lor fiind emisiuni de la Gallienus (253—268) și Claudius II Gothicus (268—270). In sfârșit, pe înălțimea Tirighina a mai fost surprins un ultim nivel roman (nivelul III), aproape de suprafață, anume, un turn poligonal și material caracteristic pentru prima jumătate a secolului IV. Două monede, din descoperiri mai vechi, la rândul lor întăresc această datare. Revenind la datarea celui mai vechi nivel roman (nivelul I), materialul arheologic aflat aici nu pare a fi mai vechi decât primii ani ai secolului II deci anii de domnie ai împăratului Traian. Acest lucru pare a fi confirma de faptul că cele mai vechi monede aflate pe Tirighina (facem abstracție de moneda lui Vespasian), în număr mai mare, sunt emisiunile împăratului Traian. De asemenea, cel mai vechi monument epigrafic aflat aici este tot o inscripție din vremea acestui împărat. Deci, această constatare trebuie să o avem în vedere când vorbim despre începuturile unui castellum roman pe înălțimea Tirighina de la Bărboși și cu alte cuvinte, ca un rezultat al războaielor dacice, cea mai veche stăpânire romană în partea de sud a Moldovei.
După Traian apoi, la sfârșitul domniei lui Hadrian, sau poate în primii ani de domnie a urmașului său Antoninus Pius, pe lângă acest castelum de pe Tirighina, care se dovedește a fi neîncăpător, se construiește un mare castru de piatră, apărat de două șanțuri, care va închide în interiorul său acest castellum. S-ar putea ca tot acum să aibă loc și ridicarea valului de pământ Șerbești-Tulucești, adevăratul limes roman din sudul Moldovei și care, începând cu Hadrian sau urmașul său, stabilea pentru mai multă vreme limita teritoriului roman din sudul Moldovei. Dacă ținem seama de alte lucrări de acest gen, datorite planurilor strategice defensive concepute de către Hadrian, putem pune pe seama acestuia inițiativa ridicării valului de pământ din sudul Moldovei.
La acest restrâns teritoriu format de unghiul Prut-Siret-Dunăre se reduce stăpânirea romană în Moldova după moartea lui Traian unde, la adăpostul valului și a castrului de la Bărboși s-a putut dezvolta o viață civilă aproape orășenească. Numele antic al castrului nu pare să fi fost Dinogetia, ci mai de grabă Piroboridava. Nu se mai poate susține acum că Piroboridava corespunde cu așezarea dacică de la Poiana-Tecuci, căci aceasta încetează să mai existe spre sfârșitul secolului I e.n. O inscripție din prima jumătate a secolului III e.n. dovedește însă existența localității Piroboridava și într-o vreme mai târzie. Totodată, după indicațiile coordonatelor lui P t o 1 e m e u, ca și după cea mai veche hartă care însoțește textul Geografiei acestuia, Piroboridava poate fi localizată pe Siret în apropiere de Dunăre, deci nu departe de acest fluviu.
Cercetările întreprinse la cetățile dacice de la Piatra Neamț dovedesc însă că cucerirea lui Traian s-a efectuat pe un spațiu ce depășea teritoriul ocupat și organizat de romani în extremitatea de sud a Moldovei. Această ocupare a fost însă condiționată numai de motive de ordin strategic, pentru a pune capăt oricărei încercări de organizare a rezistenței din partea dacilor răsăriteni. Nu putem deocamdată aprecia care a fost limita nordică a acestui teritoriu cucerit. Oricum stăpânirea romană în restul Moldovei a fost de scurtă durată. Până acum nu avem nici cea mai mică dovadă că romanii ar fi avut intenția de a se stabili în regiunea cuprinsă între Prut și Carpați, cu excepția teritoriului castrului și a așezării civile de la Bărboși. Totodată, este greu de admis, până la alte probe, că pozițiile ocupate de romani în restul Moldovei să fi fost părăsite, întocmai ca și cele din Muntenia de-abia la începutul domniei lui Hadrian (anul 117). Constatările noastre ne arată însă că începând cu anii secolului II, dacii de la răsărit de Carpați, puși sub un sever control roman, nu se vor mai putea fortifica cu cetăți de felul celor de pe Bâtca Doamnei sau Cozla, luând astfel o dezvoltare, din ce în ce mai mare, așezările deschise de pe terasele văilor, cum sunt cele din apropiere, de la Dărmănești și Lutărie, nu departe de fostele cetăți, a căror ruine mai aminteau de gloria trecută.
Notă: de NICOLAE GOSTAR"
