 Muntele ce adăpostea peștera unde se retrăgea marele preot al geților se numea Kogaion
În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot așa și acest munte a fost recunoscut drept sacru și astfel îl numeau geții; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături". KOG-A-ION înseamnă "Capul Magnificului", fiind și denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de "Sfinxul Românesc".
Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomița, căreia geții îi spuneau și NAPARIS "Cerescul; Divinul". Evident, adăpostul marelui preot era Peștera Ialomicioarei.
Deocamdată, singura inscripție getică, unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reșca-Dobrosloveni, jud. Olt):
HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (și pretutindeni)! Așa să spună vitejii (cei curați), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruții) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopții!
Din text se deduce că «Domnul Nopții» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene și romane spuneau că Orfeu era trac și că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prințul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Așadar, sculptat de om sau modelat de natură, "Sfinxul" de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geți, capul lui Orfeu, Domnul Nopții.
Cu trei milenii înainte de autorul inscripției de la Romula, un inițiat orfic desenase o cruce pe una din tăblițele de la Tărtăria. În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tăblița poartă următorul text:
NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I.
Traducerea: Omul (nobilul) care știe tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu brațele în formă de coroană. Pe veșmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o cruce.
Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: "În Frigia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind și pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamitați, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys și să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind și onorurile funebre potrivite cu soarta lui, și acest obicei ei îl țin constant până în zilele noastre". Attys era doar varianta traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau și GALLIEN "Superbul; Magul; Poetul", ION "Mărețul" sau I-ANA "Al Anei". Ultimele trei apelative se regăsesc în bocetele Caloianului:
Caloiene, Iene,
Du-te-n cer și cere
Să deschiză porțile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă și gârlele,
Zilele și nopțile,
Ca să crească grânele!
*
* *
Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului torțele
și deschide porțile
și pornește ploile!
Amintindu-ne că Mainades "Dansatoarele (sacre)" i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu și i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiția Caloianului are mai bine de cinci milenii și că provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion "Capul Magnificului" i s-a mai spus și AURU-METTI "Drumul Celui Curat (Strălucitor)", de unde vine și actualul nume al Ialomiței. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomița, Buzău, Brăila) și are loc, de obicei, în marțea a treia după Paștele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc și se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată își alege o conducătoare. Fetele fac o păpușă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate și flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roșu. În unele sate îl îmbracă în straie țărănești, cu opincuțe și căciuliță. Păpușa se numește Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat " ca să plutească pe apă " sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roșii, păstrate de la Paște, precum și fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot " Mainadele erau preotesele Soarelui! " alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, și iarăși una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:
Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă și ploile,
Zilele și nopțile,
Să umple șanțurile,
Să crească legumile
și toate ierburile!
Alte fete îi plâng pe frați, surori, părinți, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:
Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ți-am dat,
Apă multă și vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!
A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Paștele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăși, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă și-l bocesc:
Caloiene, Ene,
Mă-ta te cată
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!
Fetele îl aduc în sat și îl aruncă într-o fântână sau se duc și-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios și plin de belșug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăți și abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălți ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă și acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS "Grădina (Sămânța) Magică"), ori mai multe plăcinte și alte bucate. Flăcăii aduc vin și lăutari, se așează toți la masă, mănâncă și beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeiești și umblă cu el pe la casele oamenilor; și la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă faina, ouă, unt ș.a. Cu ceea ce adună fac și ele plăcinte, bucate, aducând și vin, și aceasta se numește Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca și omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.
Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuși, care se numeau Tatăl Ploii și Măicuța Soarelui (cf. rom. măicuță "călugăriță"). Nu se știe cum și când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui și Măicuța Ploii.
Inițiat în misterele orfice ale strămoșilor, Ioniță, marele țar al românilor și bulgarilor, și-a adăugat supranumele de CALOIAN.
Ca Domn al Nopții, Orfeu era considerat și cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moș Ene aduce și acum somnul copiilor români. Tot de la ION "Magnificul" provine și titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO.
Notă: Articol preluat de la adresa: http://membres.lycos.fr/dragomi3/
|
