„Nu este nimeni dintre sarmaţi şi geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sânge de viperă” Ovidiu; Trist.; IV; 1;78
„geţii, care se mărginesc cu sciţii, întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt toţi arcaşi călăreţi” Tucidide; II; c. 96
„Arcul, coarda şi săgeata constituie deja un instrument foarte complicat, a cărui inventare presupune acumularea unei experienţe îndelungate şi a unui spirit mai ascuţit, deci şi cunoaşterea, în acelaşi timp a multor alte invenţii” - Fr. Engels; Originea familiei; pag. 23

Toţi oamenii valizi îndată ce puteau purta arme, participau direct la lupte, de regulă în cadrul familiei sau a tribului căruia îi aparţineau. În funcţie de specificul acestui trib sau de starea socială a individului, acesta putea fi pedestraş sau călăreţ. În ambele cazuri individul era un arcaş priceput, deprindere bine însuşită în timpul exerciţiilor militare, vânătorilor sau deselor ciocniri armate.
Arcul este arma care a ajuns în oastea şi societatea dacică la performanţe deosebite, fiind mânuită cu multă măiestrie de arcaşi. Datorită faptului că era o armă de bază, tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, fierberea lui pentru a-l încovoia) erau foarte dezvoltate. Armă a luptei de la distanţă, ale cărei rădăcini i se pierd în timpuri imemoriale, era realizată adesea de luptătorii înşişi sau de meşteri specializaţi.
Unele arcuri erau realizate din coarne de animale, împreunate la mijloc printr-o bucată dreaptă, altele din lemn de corn, zada (tisa), alun, carpen, frasin, ulm. Coardele erau făcute din in, cânepă, intestine de animale, vine de cal sau vită. Pe vreme umedă arcurile se purtau neîncordate pentru a nu-şi pierde elasticitatea. În timpul mersului, oştenii îl purtau atârnat peste umăr, în mână sau în tolbe anumite. Un arc mediu putea arunca săgeţi până la 200 de metri.
Era folosit ca armă ofensivă atât în atacuri statice de către pedestrime cât şi în atacuri rapide de către cavalerie, călăreţii daci, adesea înzăuaţi după model sarmatic, numiţi catafractari, trăgând foarte bine din goana calului.

Săgeţile, confecţionate din lemn, ori mai rar din trestie, aveau o lungime de 0,80—0,90 cm şi vârfuri metalice, cu trei muchii, altele conice şi cu două muchii şi având un ghimpe (spin). Uneori înmuiate în otravă, erau păstrate în tolba frumos ornamentată. Un arcaş instruit şi dibaci putea lansa până la 12 săgeţi pe minut. Aceste săgeţi, în număr de cca 16—24, se păstrau în tolbe frumos ornamentate. Completările cu săgeţi se făceau adesea din cele găsite pe câmpul de luptă sau luate de la prizonieri. Vârfurile de metal au copiat la început pe cele de piatră şi os. Confecţionarea la scară largă a vârfurilor din bronz şi fier făcându-se prin sec. VII-VI î.Ch., odată cu incursiunile sciţilor. Vârfurile de formă piramidală alungită, cu trei muchii, după model scitic au fost intens folosite şi de către daci. Săgeţile cu tub şi doi spini sunt însă specifice Daciei.

Notă: Bibliografie

Armata geto-dacă ; Col. Dr. Gheorghe Tudor ; Editura Militară, 1986
Istoria infanteriei române; Col. Dr. Gheorghe Romanescu; Editura ştiinţifică şi pedagogică; 1985
Istoria militară a poporului român; Nic. Densuşianu; Editura Vestala; 2002
Dicţionar de istorie veche a României; D.M. Pippidi; Editura ştiinţifică şi pedagogică; 1976
Istoria românilor din Dacia Traiana ; A.D. Xenopol ; 1913
Istoria românilor; Academia Română; Editura Enciclopedică; 2001"