A fost odată ca niciodată etc.
A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer.
Trămise deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea în ştire tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevastă şi încă şi jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul.
Mulţi voinici se potricăliseră, semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi când la treabă, hâţ în sus, hâţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. Împăratul însă se ţinu de cuvânt.

Pe vremea aceea se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind şi el de făgăduinţa împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai îşi luă inima în dinţi, încumetându-se pe voinicia sa, şi plecă şi el la împăratul, să se închine cu slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe care slujitorii împărăteşti îi duceau la împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avuse împăratul acesta cu nişte gadine⁽¹⁾. Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu îi mângâie cu nişte vorbe aşa de dulci, încât le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvânt Greuceanu nostru.
El îşi puse nădejdea în întâmpinarea aceasta şi îşi zise: «Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare».
Şi astfel, poftorindu-şi⁽²⁾ unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.
Înfăţişându-se la împăratul, atâtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atâta meşteşug puse în vorbirea sa, încât împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi mai mult şi că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor.
Nu mai putură oamenii de bucurie când, auziră că Greuceanu a mâglisit⁽³⁾ pe împăratul până într-atâta, încât l-a făcut să-i ierte. Mulţumiră lui Greuceanu din toată inima şi îi făgăduiră că în toată viaţa lor se vor ruga pentru dânsul, ca să meargă din izbândă în izbândă, ceea ce şi făcură.
Această izbândă o luă drept semn bun, şi Greuceanu, mergând a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare:
— Mărite doamne, să trăieşti întru mulţi ani pe luminatul scaun al acestei împărăţii. Mulţi voinici s-au legat către măria ta să scoată de la zmei soarele şi luna pe care le-a răpit de pe cer şi ştiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-şi îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tâlhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi cerc şi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv şi mână de ajutor.
— Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă⁽⁴⁾ din hotărârea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăţia mea; la mine părtinire nu este scris.
Văzând statornica hotărâre a împăratului şi dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:
— Fie, mărite împărate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa până nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bunăvoia mea.
Se învoiră, şi peste câteva zile şi plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă ca să scape cu faţă curată din această întreprindere. Greuceanu luă cu dânsul şi pe fratele său şi merse, merse cale lungă, depărtată, până ce ajunse la Faurul pământului, cu care era frate de cruce. Acest Faur, fiind cel mai meşter de pe pământ, era şi năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu şi Faurul pământului şi se sfătuiră. Şi, după ce se odihniră câteva zile şi mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu şi frate-său o luară la drum.
Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul pământului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţină chipul acesta fără curmare în foc.
Iară Greuceanu şi frate-său merseră cale lungă şi mai lungă, până ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau şi apoi se despărţiră, după ce se îmbrăţişară şi plânseră ca nişte copii.
Mai-nainte d-a se despărţi îşi împărţiră câte o basma şi se înţeleseră zicând: «Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit». Mai înfipseră şi un cuţit în pământ şi ziseră: «Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi şi va găsi cuţitul ruginit, să nu mai aştepte pe celălalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit». Apoi Greuceanu apucă la dreapta şi frate-său - la stânga.
Fratele Greuceanului, umblând mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărţire şi, găsind cuţitul curat, se puse a-l aştepta acolo cu bucurie că văzuse soarele şi luna la locul lor pe cer.
Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aşezate unde-şi înţărcase dracul copiii. Dacă ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap şi se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învăţase Faurul pământului. Făcându-se porumbel, Greuceanu zbură şi se puse pe un pom care era tocmai în faţa caselor. Atunci ieşind fata de zmeu cea mare şi uitându-se, se întoarse repede şi chemă pe mumă-sa şi pe soră-sa cea mică ca să vină să vază minunea.
Fata cea mai mică zise:
— Măiculiţă şi surioară, pasărea asta gingaşă nu mi se pare ogurlie⁽⁵⁾ pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Până acum ne-a fost şi nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-şi facă milă de noi şi d-ai noştri.
Păsămite aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrară câteştrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat. Greuceanu numaidecât se dete iarăşi de trei ori peste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codrul-Verde şi acolo se ascunse sub un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise ştia acum că zmeii se duseseră la vânat în Codrul-Verde şi aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă.
Aşteptând Greuceanu acolo, iată, măre, că zmeul cel mai mic se întorcea, şi ajungând calul la marginea podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi. Dară zmeul, mâniindu-se, zise:
— Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar şi pe acela c-o lovitură îl voi culca la pământ.
Greuceanu, auzind, ieşi pe pod şi strigă:
— Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm.
— Ba în luptă, că e mai dreaptă.
Se apropiară unul de altul şi se luară la trântă. Aduse zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până la genunchi. Aduse şi Greuceanu pe zmeu şi-l băgă în pământ până la gât şi-i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leşul zmeului şi al calului sub pod, se puse să se odihnească.
Când, în puterea nopţii, veni şi fratele cel mare al zmeului, şi calul lui sări de şaptesprezece paşi înapoi. El zise ca şi frate-său, iar Greuceanu îi răspunse şi lui ca şi celui dintâi.
Ieşind de sub pod, se luă la trântă şi cu acest zmeu.
Şi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pământ până la brâu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse şi el pe zmeu o dată, mi-l trânti şi-l băgă în pământ până în gât şi-i tăie capul cu paloşul. Aruncându-i şi mortăciunea acestuia şi-a calului său sub pod, se puse iarăşi de se odihni.
Când despre zori, unde venea, măre, venea tatăl zmeilor, ca un tartor, cătrănit ce era, şi când ajunse la capul podului, sări calul lui de şaptezeci şi şapte de paşi înapoi. Se necăji zmeul de această întâmplare, cât un lucru mare, şi unde răcni:
— Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi-e frică de nimenea, doară de Greuceanul de aur; şi încă şi pe acesta numai să-l iau la ochi cu săgeata şi îl voi culca la pământ.
Atunci, ieşind Greuceanu de sub pod, îi zise:
— Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem; în săbii să ne tăiem, în suliţi să ne lovim ori în luptă să ne luptăm.
Sosi zmeul şi se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură şi se rupseră săbiile; în suliţi se loviră ce se loviră şi se rupseră suliţele; apoi se luară la luptă; se zguduiră unul pe altul de se cutremura pământul; şi strânse zmeul pe Greuceanu o dată; dară acesta, băgând de seamă ce are de gând zmeul, se umflă şi se încordă în vine, şi nu păţi nimic, apoi Greuceanu strânse o dată pe zmeu, tocmai când el nu se aştepta, de-i pârâi oasele.
Aşa luptă nici că s-a mai văzut. Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră.
Atunci trecu pe deasupra lor un corb, carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzându-l, zmeul îi zise:
— Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise şi Greuceanu:
— Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l, îl băgă în pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l aşa. Apoi zise:
— Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea.
Se codea zmeul, îngâna verzi şi uscate, dară Greuceanu îi mai zise:
— Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi găsi, şi încă şi capul retezaţi-l-voi.
Atunci zmeul tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă, dacă îi va spune, zise:
— În Codrul-Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptă. Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi taie degetul şi-l luă la sine. Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi ducându-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă — luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare. Oamenii, când văzură iarăşi soarele şi luna pe cer, se veseliră şi lăudară tăria lui Greuceanu de a fi izbândit împotriva împieliţaţilor vrăjmaşi ai omenirii.
Iară el, mulţumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi.
Găsind pe frate-său la semnul de întorlocare, se îmbrăţişară şi, cumpărând doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul.
În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puţin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle şi caii, iară până una alta, să culeagă şi câteva pere spre a-şi mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el. Atunci trase paloşul şi lovi părul la rădăcină. Când, ce să vezi dumneata? Unde începu a curge nişte sânge şi venin scârbos şi un glas se auzi din pom zicând:
— Mă mâncaşi friptă, Greucene, precum ai mâncat şi pe bărbatul meu.
Şi nimic nu mai rămase din acel păr decât praf şi cenuşă; iar frate-său încremeni de mirare, neştiind ce sunt toate acestea. După ce plecară şi merseră ce merseră, deteră preste o grădină foarte frumoasă cu flori şi cu fluturei, şi cu apă limpede şi rece. Fratele Greuceanului zise:
— Să ne oprim aici niţel, frate, ca să ne mai odihnim şi căişorii. Iară noi să bem niţică apă rece şi să culegem flori.
— Aşa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mâini omeneşti şi dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu.
Apoi, trăgând paloşul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă şi o culcă la pământ; după aceea împunse şi în fundul fântânii şi a marginilor ei, dară, în loc de apă, începu a clocoti un sânge mohorât, ca şi din tulpina florii, şi umplu văzduhul de un miros greţos. Praf şi ţărână rămase şi din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină şi izvor, ca să învenineze pe Greuceanu şi să-l omoare.
Şi scăpând şi de această pacoste, încălecară şi plecară la drum, repede ca vântul; când, ce să vezi dumneata? Unde se luase după dânşii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, ca să înghiţă pe Greuceanu şi mai multe nu; şi avea de ce să fie cătrănită şi amărâtă: căci nu mai avea nici soţ, nici fete, nici gineri. Greuceanu, simţind că s-a luat după dânşii zmeoaica cea bătrână, zise frăţâne-său:
— Ia te uită, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi.
— Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vârtej.
Atunci dete bice cailor care mergeau repede ca vântul şi lin ca gîndul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă.
Acesta îi spuse că se apropia norul ca o flăcăraie. Apoi, mai făcând un vânt cailor, ajunseră la Faurul pământului. Aci, cum descălecară, se închise în făurişte. Pe urma lor iacă şi zmeoaica. De-i ajungea îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămânea din ei. Acum însă n-avea ce le mai face.
O întoarse însă la şiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în perete, ca măcar să-l vază în faţă. Greuceanu se prefăcu că se înduplecă şi făcu o gaură în perete. Dară Faurul pământului se aţinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul pământului îi băgă în gură chipul de fier roşu ca focul şi i-l vârî pe gât. Ea, înghiorţ! înghiţi şi pe loc şi crăpă. Nu trecu mult, şi stârvul zmeoaicei se prefăcu într-un munte de fier, şi astfel scăpară şi de dânsa. Faurul pământului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbândă. El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă.
Luându-şi ziua bună de la frate-său de cruce Faurul pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun, şi porni la Roşu împărat, ca să-şi primească răsplata.
Merse, merse, până ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbânda săvârşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintând el alene, răsturnat în căruţă, trecu pe lângă un diavol şchiop care le ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de d-îndărăt şi-l aruncă departe în urmă. Apoi tot el zise Greuceanului:
— Măi, vericule, ţi-ai pierdut cuiul, du-te de ţi-l caută.
Greuceanu, sărind din căruţă, îşi uită acolo paloşul, din greşeală. Iară când el îşi căuta cuiul, diavolul îi fură paloşul, apoi, aşezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap şi se schimbă într-o stană de piatră. Puse Greuceanu cuiul la capătul osiei, îl înţepeni bine, se urcă în căruţă şi pe ici ţi-e drumul! Nu băgă de seamă că paloşul îi lipseşte.
Ascultaţi acum şi vă minunaţi, boieri dumneavoastră, de păţania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al împăratului Roşu se făgăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă şi rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliţatul ştia că Greuceanu, fără paloş, era şi el om ca toţi oamenii. Puterea lui în paloş era; fără paloş era necunoscut. Îi fură paloşul şi-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se înfăţişă la împăratul şi îi ceru fata, zicând că el este cel cu izbânda cea mare.
Împăratul îl crezu, văzându-i şi paloşul, şi începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregătea la curte pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos, ce zicea că a scos soarele şi luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curând.
Sfetnicul cel palavatic⁽⁶⁾, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul şi zise că acela este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare.
Împăratul îl ascultă. Iar sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind să se facă mai curând nunta, cu gând că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n-are ce-i mai face, lucrul fiind sfârşit. Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, şi mai tărăgăni lucrurile.
Nu trecu mult, şi iată că soseşte şi Greuceanu, şi înfăţişându-se la împăratul, acesta nu ştia între care să aleagă. Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-şi putea da seama de cum paloşul lui Greuceanu se află în mâna sfetnicului. Atunci băgă de seamă şi Greuceanu că-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră, decât după ce-şi găsise cuiul de la osie şi se întorcea la căruţă cu dânsul. Pricepu el că nu e lucru curat.
— Împărate prea luminate — zise el — toată lumea zice că eşti om drept. Te rog să-mi faci şi mie dreptate, mult ai aşteptat, mai aşteptă, rogu-te, încă puţin şi vei vedea cu ochii adevărul.
Primi împăratul a mai aştepta până ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăşi în căruţa lui cu cai şi tot de fier şi într-un suflet merse, până ce ajunse la stana de piatră, acolo unde necuratul îi scosese cuiul de la căruţă.
— Fiinţă netrebnică şi păgubitoare omenirii, zise el, dă-mi paloşul ce mi-ai furat, căci de nu, praful se alege de tine. Piatra nici că se clinti din loc măcar.
Atunci şi Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu un buzdugan cu totul şi cu totul de oţel şi unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pământul. De câte ori da, de atâtea ori cădea câte o zburătură de piatră. Şi lovi ce lovi, până ce îi sfărâmă vârful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura şi a cere iertăciune. Iară buzduganul, de ce da, d-aia îşi înteţea loviturile şi dete, şi dete, până ce o făcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese şi-şi găsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana.
Il luă şi, fără nici o clipă de odihnă, veni şi se înfăţişă iarăşi la împăratul.
— Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic neruşinat, care a voit să te amăgească, spre a ne înţelege la cuvinte.
Împăratul îl chemă.
Acesta, dacă veni şi văzu pe Greuceanu cu sprânceana încruntată, începu să tremure şi-şi ceru iertăciune, spunând cum căzuse în mâinile lui paloşul lui Greuceanu.
După rugăciunea lui Greuceanu, dobândi iertare şi de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăţia lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se făcu o nuntă d-alea împărăteşti şi se încinse nişte veselii care ţinură trei săptămâini... Şi eu încălecai po şa, şi vă povestii dumneavoastră aşa.

Notă:
1 Gadină — fiară sălbatică, jivină.
2 A poftori — a repeta.
3 A mâglisi — a ademeni, a îndupleca.
4 Cirtă — nimic.
5 Ogurliu — cu noroc.
6 Palavatic — ticălos, mişel.

P. Ispirescu, Legende sau basmele româinilor, adunate din gura poporului,
Bucureşti, 1882, p. 218-228.