În perioada 106 d.Ch. - 275 d.Ch. Dacia a fost sub stăpânire romană. În această perioadă, prin cucerirea Daciei, Imperiul Roman s-a refăcut financiar şi şi-a întins graniţele mult spre miazănoapte. "

Cuceritorii romani au ştiut că dacii pot fi o apărare foarte eficientă împotriva duşmanilor Imperiului Roman, deoarece erau recunoscuţi ca fiind de o vitejie fără egal. Geograful Ptolemeu afirma că hotarele Daciei Traiana se întindeau la apus până la Tisa, la miazănoapte până la munţii Carpaţi, la răsărit până la râul Hierasos (identificat de unii cu Siretul, de alţii cu Prutul), iar la miazăzi până la Dunăre. În anii următori războaielor daco-romane, şi în Muntenia şi în Moldova au existat permanent legiuni romane şi aşezări daco-romane. Toate aceste teritorii s-au romanizat foarte intens. Acest proces de romanizare a fost atât de intens deoarece dacii înşişi erau urmaşi ai tracilor, precum foarte posibil erau şi romanii. Astfel, este mai mult decât probabil că geneza poporului român are un caracter de altoire etnică a două popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor şi cea mai latină dintre limbile romanice. Însuşi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine să vină de la ROHMANI, poporul străvechi, ancestral din care înşişi romanii sunt descendenţi. Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstracţie făcând fragmentul etnic neînsemnat al romanilor - care păstram numele stăpânitorilor". Acest fapt nu se explică mai convingător decât prin romanitatea etnică intrinsecă a dacilor, popor congener cu latinii. Limba daco-romană este latina vulgară, limba care a continuat să fie folosită pe pământul Daciei şi după ce romanii şi-au retras armatele, tocmai pentru că ea conţinea elementele lingvistice străvechi comune celor două idiomuri. Toţi scriitorii antici sunt de acord că dacii erau un popor extraordinar de numeros, astfel încât teza exterminării este absurdă. Dacii şi romanii au coabitat şi s-au amestecat nu numai în perioada de ocupaţie romană a Daciei, ci acest amestec a fost mai mult un aliaj extraordinar a două popoare ce aveau o rădăcină străveche comună. Faptul că latina vulgară s-a vorbit nu numai de către coloniştii romani aflaţi mai mult în oraşe, ci chiar în satele Daciei Traiane, unde populaţia era predominant alcătuită din ţăranii daci, dovedeşte faptul că nu era o limbă importată, ci una care se potrivea perfect cu fondul lingvistic dac. În perioada traiană, Dacia a fost o singură provincie. Mai târziu, pe vremea împăratului Hadrianus (119-120 d.Ch.) ea a fost împărţită în două: Dacia Superior şi Dacia Inferior, adică partea de miazănoapte (nord) şi parte de miazăzi (sud). Între 158-159 d.Ch., când domnea împăratul Antoninus Pius, Dacia s-a împărţit în trei: DACIA POROLISSENSIS, DACIA APULENSIS şi DACIA MALVENSIS. Prima cuprindea partea de vest a Ardealului, cu Ţara Crişului şi Munţii Apuseni şi avea capitala la Porolissum (azi, Moigrad). Dacia Apulensis avea reşedinţa la Apulum (Alba-Iulia) şi cuprindea restul Ardealului şi Banatul, iar Dacia Malvensis cuprindea Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei. Dacia a fost permanent o provincie aflată sub supravegherea directă a împăratului, era deci o provincie imperială. Ea era condusă de un trimis imperial numit Legatus Augusti pre praetore. Mai târziu, când Dacia a fost împărţită în trei, trimisul împăratului s-a ales dintre foştii consuli şi îşi adăugau la titlu, la urmă, cuvintele "trium Daciarum". El era funcţionarul suprem şi administratorul provinciei. El era ajutat de trei administratori financiari, numiţi "procuratores", care strângeau dările şi repartizau cheltuielile. Marile impozite pe care le-am plătit dacii demonstrează bogăţia ţării, iar marele număr de soldaţi daci dăruiţi Romei dovedeşte capacitatea militară de excepţie a Daciei. Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Reşedinţa lui Legatus Augusti era în fosta capitală a Daciei, în Sarmizegetusa, iar după anul 118 d.Ch. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla şi "preotul încoronat al celor trei Dacii şi care slujea la altarul împăratului Sacerdos arae Augusti Coronatus Daciarum III", dat fiind că împăratul roman îşi luase şi titlul sacru, divin. Preoţii care oficiau cultul împăratului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes Augustalium, foarte impunător. Pentru cucerirea Daciei, Imperiul Roman a utilizat o armată impresionantă. Izvoarele istorice şi inscripţiile vorbesc despre 9 legiuni a câte 6000 de soldaţi, 10 detaşamente de cavalerie, 35 de cohorte (detaşamente de infanterie) la care se adaugă cohortele pretoriene care l-au însoţit pe împărat şi trupele neregulate şi marinarii de pe Dunăre. La războiul împotriva Daciei au participat peste 100.000 de soldaţi romani. Printre generali, comandând Legiunea Prima Minerva, se afla şi viitorul împărat Hadrianus. După cucerirea Daciei, la Apullum a staţionat permanent Legiunea XII Gemina iar la Potaissa (Turda de azi) legiunea V Macedonica. Apărarea provinciei Dacia era asigurată prin fortificaţii de tipul: valuri, castre şi castele. Nenumărate descoperiri arheologice atestă prezenţa acestui tip de fortificaţii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au întărit şi oraşele, în jurul cărora s-au construit ziduri de apărare.

În Dacia romană au existat ca şi în restul Imperiului Roman, aşezări de trei tipuri: colonii, municipii şi sate.
Coloniile erau : Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (lângă Orşova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Roşca); Aquae (Călan).
Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, lângă Caransebeş) şi Ampelum (Zlatna, în Munţii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma că mai există alte 91 de localităţi, datând din epoca Daciei Traiane al căror statut administrativ este insuficient cunoscut astăzi. Aceste localităţi şi-au reluat în prima jumătate a sec.XX şi numele român.
Municipiile erau oraşe cu mai puţine drepturi decât coloniile, care erau alcătuite din cetăţeni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe înalţii demnitari şi puteau fi aleşi la rândul lor. Între municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai puţine, existând însă posibilitatea evoluţiei, în sensul că unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi făcute municipii. Romanii păstrau astfel o puternică emulaţie între colectivităţi.
Coloniile şi municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo decurionum, alcătuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre aceştia se alegeau fie doi (în colonii), fie patru (în municipii) cu atribuţii similare primarilor şi ajutorilor de primari de astăzi. Ei aveau şi atribuţii judecătoreşti, fiind numiţi quattorviri jure dicundo, conduşi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau aleşi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. În afară de cei menţionaţi anterior, administraţia oraşelor - colonii sau municipii - mai cuprindeau şi pe edili, care se ocupau de estetica urbană şi pe questori, care corespundeau casierilor. Oraşele mai aveau de asemenea câte o persoană importantă, care putea să le sprijine sau să le apere, după cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestaţii extraordinare. Apărătorii se numeau patroni sau defensori. Unul dintre patronii Sarmizegetusei era chiar guvernatorul provinciei, trimisul împăratului, proconsulul Tiberius Frondo. Ptolemeu, preluând şi izvoare anterioare, notează în harta sa un număr de 44 de oraşe în Dacia. S-au descoperit cele mai multe dintre ele, chiar unele despre care se credea că au dispărut, cum ar fi Comidava şi Puroboridava, oraşe dacice propriu-zise. Piroboridava, despre care s-a crezut că ar fi dispărut după căderea regatului dac, o găsim, într-un papirus descoperit recent, menţionată ca existând încă din sec. II d.Ch. deoarece romanii au trimis acolo în garnizoană un detaşament din Cohors I Hispanorum Veterana, al cărui lagăr era la Drajna de Sus. Într-o inscripţie din sec. III, găsită la Novae (pe teritoriul actualei Bulgarii) este amintit un nume Aurelius Victor Perburidavensis, adică Piroboridava.

Satele, din mulţimea cărora astăzi cunoaştem numele câtorva zeci.
Imensa lor majoritate este însă atestată arheologic. Numai până la cel de-al doilea război mondial se descoperă în judeţul ... vestigiile a 30 de sate din epoca romană; în jud. Mehedinţi vestigiile altor 57, în Caraş-Severin - 40, în Dolj - 48, în Cluj - 68. Numărul acestor aşezări sporeşte însă cu fiecare an, pe măsura extinderii şantierelor arheologice pe teritoriul României.
Viaţa economică din Dacia Traiana a adăugat îndeletnicirilor milenare ale dacilor şi activităţi noi sau le-au dezvoltat foarte mult pe cele începute de daci. Între activităţile străvechi se înscriu agricultura şi păstoritul, apicultura şi viticultura. Mineritul a cunoscut o dezvoltare fără precedent, deoarece Imperiul Roman era interesat în exploatarea intensă a bogăţiilor subterane ale Daciei. Exploatat în 8 centre din Munţii Apuseni şi unul în Rodna, aurul, argintul (la Rodna, în Banat şi în Moldova), fierul, arama, marmura, calcarul, ţiţeiul şi sarea. S-au dezvoltat meşteşugurile, cu precădere prelucrarea metalelor, în care dacii erau mari maeştri, construcţiile, fierăria, dulgheritul, dogăritul, olăritul, pielăria, ţesătoria, construcţia de ambarcaţiuni navale, croitoria, cizmăria. S-au dezvoltat artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost înfiinţate colegii, care erau în fapt asociaţii de tipul breslelor sau asociaţii etnice sau religioase, în scopul de ajutor reciproc sau de practicare a cultului. Ele erau conduse de un consiliu de decurioni, care alegeau dintre ei un magister şi un conmagister.
Inscripţiile descoperite ne dezvăluie existenţa a 17 asemenea colegii, din care 5 la Apulum. Existau în Dacia, conform inscripţiilor, colegii precum: colegiul croitorilor, al plutaşilor, al fierarilor, al corăbierilor sau luntraşilor, colegiul negustorilor ş.a. Acestea erau colegii de tipul breslei meşteşugăreşti. Altele erau colegii ce cuprindeau pe adoratorii aceleiaşi divinităţi, cum erau de exemplu, colegiul Isider, adică al adoratorilor zeiţei Isis, sau colegiul lui Jupiter Cerneus.
Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de menţinere a dominaţiei asupra teritoriilor cucerite. Şoselele romane erau lucrate dintr-un strat gros de bolovani şi unul din prundiş, legate între ele cu un ciment a cărei excepţională formulă s-a pierdut în negura timpului. (Să ne reamintim că şi cimentul dacic, folosit la zidurile cetăţii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermiţând pătrunderea nici măcar a unei lame subţiri între blocurile de piatră şi a cărui formulă s-a pierdut de asemenea.) Pentru şosele, romanii puneau peste cele două straturi plăci de piatră foarte bine cimentate între ele, astfel încât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul să comentăm aici un paradox lingvistic, deoarece în limba română cuvântul pământ vine de la pavimentum, care era în latină "strada pavata", în timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel din care derivă în celelalte limbi romanice "pământ") a dat în limba română cuvântul ţara, cuvânt care trimite la pământ, la posesiunea teritorială, ceea ce este foarte elocvent pentru un popor care este poporul român care a locuit pe aceleaşi pământuri, din preistorie şi până astăzi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale şi se ramificau în drumuri mai mici, colaterale, de mai mică importanţă. Multe dintre şoselele construite de romani urmau traseul vechi, dacic, al căilor de acces existente anterior cuceririi romane. Un "miliarium", adică o piatră indicând distanţele, aşezată între Potaissa şi Napoca în anul 108, dovedeşte că drumul a existat înainte ca romanii înşişi să îl paveze, la scurt timp după cucerirea Daciei.

Construcţiile. Apeducte, terme, amfiteatre.
S-a descoperit recent că dacii cunoşteau sistemul alimentarii cu apă prin conducte, sistem pe care romanii l-au folosit pe scara largă. O inscripţie din anul 133 d.Ch., din timpul împăratului Hadrian, menţionează aducerea apei la Sarmizegetusa, unde s-au şi găsit de altfel resturile unui apeduct. Un alt apeduct s-a descoperit la Apulum, localitate în care, conform unei inscripţii, se afla un izvor pe care l-a restaurat de la sol un "speculator", adică un ofiţer al Legiunii a XIII-a Gemina, pe nume Ulpianus Proculinus. În ceea ce priveşte băile publice sau termele, ele existau practic în fiecare oraş şi erau foarte frecventate, având şi un rol social. La Sarmizegetusa şi la Apulum s-au găsit urmele unor băi foarte mari. La Micia, la Nistria, la Drobeta, la Romula, la Sucidava existau terme. Unele aparţineau lagărelor militare, altele aparţineau unor staţiuni balneare, deoarece pământul Daciei era foarte bogat în izvoare termale. (Astăzi încă, pe teritoriul României exista un important număr de izvoare cu proprietăţi balneare şi terapeutice de excepţie.) În Dacia Traiana, în cazul termelor cu proprietăţi medicale, existau şi inscripţii dedicate lui Hercule (băile Herculane sunt şi astăzi în România una dintre cele mai importante staţiuni balneare) sau lui Esculap şi Higeiei. Izvoarele fierbinţi de la Băile Felix, lângă Oradea (unde şi astăzi funcţionează o staţiune balneară de mare interes) erau cunoscute în timpul Daciei Traiane. Amfiteatrele reprezentau pentru romani un titlu de glorie. Aici se dădeau luptele între gladiatori sau între gladiatori şi fiarele sălbatice, foarte apreciate de spectatori. S-au descoperit la Sarmizegetusa, Porolissum şi Tomis, urme de amfiteatre, cel din Sarmizegetusa fiind uriaş, de circa 12000 locuri iar cel din Porolissum menţionat pe o inscripţie din anul 150 d.Ch. fiind restaurat de împăratul Hadrianus Pius "deoarece se dărâmase de vechime". O piatră funerară din Tomis îl înfăţişează pe gladiatorul Skirtos Dacul, înarmat pentru luptă, cu sabie, pumnal şi trident. Stadioanele erau şi ele locuri importante pentru execuţiile fizice şi pentru întreceri sportive. Templele erau clădiri publice de excepţie. Panteonul roman s-a îmbogăţit cu cel dacic, rezultatul fiind unul excepţional. Lăcaşurile închinate lui Jupiter şi Junonei se adăugau celor dedicate zeului Apollo, zeiţei Nemesis, dar şi zeului Glycon, lui Hierobulus (Soarele) sau lui Serapis şi Cavalerului Trac care era o divinitate autohtonă. Nu este de mirare că regăsim şi zeităţi de tip egiptean, deoarece străvechea Dacie a constituit creuzetul civilizaţiei şi spiritualităţii umane. Despre şcolile din timpul Daciei romane au rămas dovezi, mai ales inscripţii ce vorbesc despre scribi, inscripţii cu alfabetul latin descoperite la Porolissum ori cu versuri în limba greacă, la Romula, atestând predarea "Iliadei" în şcolile de aici.

Coexistenţa daco-romană.
Dacia a rămas sub stăpânirea romană mai puţin de 170 de ani (106-275 d.Ch.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explică prin durată, destul de scurtă de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte eficientă a două popoare ce aveau strămoşi comuni şi a două limbi înrudite. Aceasta ar fi o explicaţie ce ar ţine cont de preistorie.
Capacitatea de asimilare a întregului ansamblu de civilizaţie romană în marea masă dacă este absolut uluitoare. După moartea împăratului Traian, Dacia devine o provincie renumită. În anul 117 d.Ch., după ce Traian, se produce o năvălire a iazygilor dinspre poarta apuseană şi a roxolanilor dinspre răsărit. Împăratul Hadrian, urmaşul la tronul lui Traian, vine cu armata puternică, îi bate pe iazigy şi îi plăteşte pe roxolani. De atunci, s-a păstrat inscripţia ce vorbeşte despre reconstruirea oraşului Drobeta ce avusese de suferit şi de ridicarea valului din Banat şi limesul alutan. Pe la 143 d.Ch. şi 156-157 d.Ch. au fost atacuri ale dacilor liberi din nord. Legiunile romane au respins aceste atacuri, iar împăratul Antonius Pius urmaşul împăratului Hadrian, s-a văzut obligat să acorde o atenţie deosebită ţinuturilor dacice. În perioada domniei lui Antonius Pius, Dacia se împarte, pentru administrarea mai eficientă, în trei provincii, având reşedinţa la Porolissum, Apulum şi Malva. Tot în această perioadă se reconstruieşte amfiteatrul din Porolissum deteriorat din cauza vechimii. În timpul domniei împăratului Marcus Aurelius, Imperiul Roman face cu greu faţă năvălirilor barbarilor, atraşi imperios de bogăţiile Daciei. Aşa-numitul război marcomanic a fost atât de dur, încât împăratul a trebuit să stea aproape tot timpul pe frontul de luptă. Dacia a avut de suferit de pe urma acestui război. Oraşul Alburnus Major, unul dintre cele mai importante centre ale exploatării aurului este ars şi însăşi capitala Sarmizegetusa este ameninţată. Romanii aduc Legiunea a V-a Macedonică de la Troesmis la Potaissa, iar guvernatorul provinciei, Claudius Fronto, reuşeşte să restabilească ordinea. "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa" îi dedică o inscripţie în semn de recunoştinţă, în care este considerat "general prea-puternic şi patron" sau protector al Coloniei. Provincia Dacia, scăpată de pericolul marcomanic, îi dedică o inscripţie solemnă însuşi împăratului Marcus Aurelius. O ramură a dacilor ce locuiau în nordul Moldovei şi în Galiţia, costobocii, năvălesc în Dobrogea şi Peninsula Balcanică, fiind alungaţi ei înşişi de un neam germanic, asdingii. Aceasta trecere spre sud a costobocilor a avut loc la sfârşitul anului 170 d.Ch., de la care ni s-a păstrat o inscripţie în oraşul Tropaeum Traiani, care îl menţionează pe locuitorul Daizus Comezoi "ucis de către costoboci". Alte două inscripţii din Calatis ne arată reconstruirea zidurilor acestei cetăţi, distruse în urma năvălirilor. Războiul marcomanic ia sfârşit în timpul împăratului Commodus, succesorul lui Marcus Aurelius. Acesta încheie o pace cu barbarii, o pace care le lasă însă acestora posibilităţi de agresiuni viitoare, în schimbul unor promisiuni temporare. În Dacia, guvernatorul Sabinianus, numit de împăratul Commodus, a fost nevoit să mute 12000 de familii de daci liberi aflaţi în nordul provinciei, în interiorul acesteia. "Historia Augusta" relatează şi despre o revoltă a locuitorilor provinciei Dacia, criză rezolvată însă de imperiu. Împăratul Septimus Severus, urmaşul lui Commodus, a dat o atenţie excepţională Daciei, ocupându-se de consolidarea coloniilor şi municipiilor. Potaissa, Dierna, Drobeta au devenit colonii în aceasta perioadă. În timpul împăratului Caracolla cel care a acordat prin decretul din 212 d.Ch. cetăţenia romană tuturor locuitorilor imperiului, goţii năvălesc în Dacia. Aceşti barbari sunt pomeniţi în istorie o dată cu atacul asupra Daciei, dat fiind că aceasta era o provincie romană de mare interes. Odată cu goţii şi profitând de aceştia, năvălesc şi dacii liberi din nordul provinciei, reuşind împreună să ocupe, în 275 d.Ch., întreaga provincie. Caracalla îi învinge la început luând mulţi prizonieri, ce vor fi eliberaţi mult mai târziu. Este foarte posibil ca o altă ramură a dacilor, carpii, să fi fost alături de goţi. Cassius Dio, istoricul, povesteşte că sub împăratul Macrius "dacii pustiiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe", după ce îşi luaseră înapoi prizonierii de pe vremea lui Caracalla. Năvălirile se înteţesc după anul 230 d.Ch.. În anul 235 d.Ch. romanii fac o expediţie victorioasă împotriva dacilor liberi care atacaseră împreună cu sarmaţii. Împăratul Maximum Tracul ia, cu acest prilej, titlul de "Dacicus Maximus". Împăratul se pregăteşte să vină cu o armată dar este între timp ucis. Generalul Menophilus încheie pace cu goţii, cu carpii, oferindu-le bani şi, pentru că ei nu primesc, atacă din nou şi Dacia şi Moesia. Împăratul Gordianus, plecat împotriva perşilor este nevoit să se întoarcă pentru a-i respinge pe carpi. Această perioadă istorică a primelor secole ale mileniului I şi până spre sfârşitul acestui mileniu, care culminează cu năvălirea ungurilor, sunt secole de mare dificultate pentru daco-romani."