Constantin Daicoviciu
Numele celui ce a fost acad. Constantin Daicoviciu (1 martie 1898-27 mai 1973) a rămas legat de Sarmizegetusa, capitala dacilor liberi. O viață întreagă, cu o pasiune neostoită, a cercetat cetățile dacice din Munții Orăștiei. La Grădiștea Muncelului, la Piatra Roșie, la Blidaru, la Rudele, la Fetele Albe ș.a., săpaturile desfășurate sub conducerea sa au făcut ca vechile pietre dacice să-și dezlege tainele și să-și depene, de peste milenii, istoriile.
La centenarul nașterii sale, să recitim câteva dintre paginile închinate de savant vestigiilor dacice. Ele fac parte din comunicarea Dacii din Munții Orăștiei și începuturile statului sclavagist dac, prezentată la Academia Română la 10 iunie 1950 (1).
Pe un teritoriu relativ mic (cca. 150 km2) din regiunea deluroasă muntoasă a Carpaților sudici, în partea de est a județului Hunedoara, la sud de Mureș, concentrate în jurul pârâului Apa Orașului (zis și Apa sau Valea Grădiștei), ce izvorăște din masivul Godeanu și se varsă în Mureș la Orăștie, răspândite însă de-a lungul nenumăratelor văi ce spintecă aceasta regiune, se găsesc, aninate pe vârfuri de dealuri sau pe spinarea lor, pe platouri cu grijă amenajate de mâna omului, ca și pe reșalele mai mult sau mai puțin naturale ale acestor dealuri, o serie de așezări cu caracteristici și forme uimitor de unitare.
Dealurile alese cu preferință au, de obicei, formă de mameloane, nu excesiv de înalte (de la 500-950 de metri), pe cât se poate de izolate de restul dealurilor, retrase, în aparență, dar stăpânind în chip hotărât căile de acces către vreo cetate mai mare din apropiere, iar toate la un loc constituind un sistem de împresurare strategică a cetății principale, care, singura dintre ele, se afla, în fundul văii Apei Orașului, așezată pe spinarea Dealului Grădiștei ( o ramificație a Godeanului) la 1200 m înălțime deasupra mării.
Această "cetate Mare" nu domina, de fapt, nimic; ea constituie în realitate un loc de refugiu greu de atins, strașnic apărat din față și din laturi de sistemul de redută al fortificațiilor înșirate de-a lungul văii centrale a Apei Orașului, atât dinspre nord, cât și dinspre nord vest, iar dinspre sud de masivul de munți greu de trecut ce-i acoperea spatele, poate și aceștia întăriți din loc în loc (2).
Seria cetăților și forturilor de apărare a "Cetății Mari" de pe culmea Dealului Grădiștei o deschide, acolo unde valea largă a Apei Orașului se strâmtează dintr-o dată până la gâtuire, Castelul de pe Cetățuia Costeștilor. Însuși acest punct prim de rezistență e străjuit din mai multe părți de forturi mai mici, înfipte pe culmile de dealuri înconjurătoare, ca Faeragul, Blidarul, Cetățuia Înaltă, ele însele întărite de turnuri și bastioane presărate la orice punct vulnerabil. De la Costești și până la Grădiștea Muncelului valea foarte strâmtă a Apei Orașului e păzită de turnuri dispuse, la distanțe variate, pe terasele superioare, în locuri potrivite.
Dinspre Nord vest, Vârful lui Hulpe și fortificațiile de pe Ciata, Dealul Muncelului (și ele încercuite de turnuri pe piscurile vecine) formează incinta laterală nord estică a reduitului. Din acest sector de apărare a flancului nord estic face parte, desigur, și cetatea de la Căpâlna, de pe valea Frumoasei (Sebeșului).
Accesul dinspre vest respectiv nord vest și sud vest, peste dealul Luncanilor sau Poiana Omului, e oprit vrăjmașului de puternica cetățuie de pe Piatra Roșie ca și de alte forturi, cum e, de pildă, acela de la Lupoaia, sau de valurile de pământ și piatră de la Cioclovina.
Tehnica construcțiilor militare sunt a) ziduri, durate din blocuri de piatră bine și regulat tăiate, întărite cu bârne de lemn după un sistem local, continuate în sus fie în cărămidă, fie în lemn; sau b) valuri de piatră și de pământ, îmbinate cu puternice îngrădituri de pari groși și zdraveni (palisada). Gropi, ascunse în fața întăriturilor, și rostogolirea de trunchiuri de copaci sau de bolovani, făceau aceste cetăți, meșteșugit întărite de oameni și natură, și mai de necucerit.
Așezările dacice din Munții Orăștiei nu constituie însă numai construcții militare.
Valea largă și roditoare a Apei Orașului, la Nord de Costești, cu Valea Mureșului apropiată, ca și luncile și poienile minunatei regiuni fac din acest ținut, încă din cele mai îndepărtate vremuri, un îmbelșugat loc de rai pentru o populație destul de numeroasă.
Dintre "cetăți" puține vor fi avut numai un rol militar. Rol strict militar îl au doar bastioanele și turnurile de pază risipite peste tot. Cele mai multe dintre "cetăți" trebuie considerate ca niște lăcașuri întărite ale unor fruntași militari, mari proprietari de turme în munți, de ogoare întinse în văile apropiate și desigur și de sclavi.
O a treia categorie a așezărilor o alcătuiesc gospodăriile țărănești cu care sunt împănate "într-o măsură mai mare chiar decât astăzi" poienile și culmile mai blânde și mai late ale dealurilor, cu casele lor de bârne, lipite cu lut prins în nuiele, acoperite cu șindrila și înconjurate cu garduri de pari împletiți cu crengi de copac.
Hambare mari de lemn, sprijinite pe baze rotunde de piatră, pe terasele cetăților, dar și în poieni roditoare, cisterne în și afara de cetăți, căptușite cu bârne de gorun, țevi de apeduct din pământ ars, aducând apa de izvor la câte o așezare mai mare, obiecte de cult, de uz practic și de podoabă, produse ale meșterilor și artiștilor locali sau importate din lumea vecină "barbară" ori "civilizată" greco-romană, întregesc icoana de până acum a traiului dacic.
Am spus că tot acest complex de civilizație prezintă o înfățișare uniformă. Începuturile vieții omenești în aceste locuri, după unele descoperiri izolate, trebuie că se adâncesc cu multe sute de ani înainte de construirea măreață și impunătoare a cetăților de piatră. Din așezări ale unui trib de munteni, regiune a devenit, în anumite condiții istorice, un centru mult mai puternic decât al unui trib singuratic.
Data acestor construcții uriașe și coordonate după un plan unitar nu poate fi alta decât aceea pe care o indică mărturiile arheologice: cele două secole înainte de cotropirea romană care le trece pe toate prin foc și sabie. Cu alte cuvinte, epoca celor doi hegemoni ai poporului dac, Burebista și Decebal.
Vorbind de civilizația materială a acestei înfloritoare și ultime perioade a așezărilor din Munții Orăștiei, ea întrunește toate caracteristicile așa zisei culturi Latene târzii din ultima fază a vârstei fierului, dezvoltate pe baze autohtone și simțitor influențate de civilizațiile înconjurătoare. E o civilizație ce a ieșit din stadiul formei sătești, îmbrăcând un caracter de cultură superioară, oppidană, împrejurare care-și explică adoptarea și asimilarea la fondul propriu autohton a împrumuturilor de forme și tehnică venite din afară, din sudul sclavagist grecesc și roman (inclusiv coloniile grecești de la Marea Neagră și Italia de sud) și de la popoarele de pe aceeași treaptă de civilizație, vecine.
Notă:
(1) Comunicarea, evident, poartă înrâurirea terminologică a epocii (ex. sclavi, sclavagism), la care istoriografia din ultima vreme a cam renunțat.
(2) Săpăturile din vara anului acesta (1950) au dovedit, ceea ce se și presupunea întrucâtva, că aici, pe Dealul Grădiștei, se află și locul de cult al dacilor, cu mai multe sanctuare.
material preluat de pe http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1998/current4/mi53.htm
