Cucerirea si anexarea Daciei lui Decebal (sau poate mai precis: a zonei centrale a fostului regat geto-dacic) nu însemna supunerea tuturor triburilor traco-getice de la nordul Dunării si din arcul carpatic; o mare parte dintre acestea (poate mai multe decât cele înglobate între hotarele provinciei) au continuat să trăiască în libertate dincolo de Limesul nordic, răsăritean ori vestic ale provinciei romane: geto-daci şi tracii liberi septentrionali (Costoboci, Carpi, Biessi, Arsietai etc.).

Dacii liberi sunt numiţi si "mărginaşi", vecini cu provincia, cunoscuţi pentru acţiunile lor războinice în cursul sec. II-III, până în sec. IV, mai ales în legătură cu istoria Daciei romane şi a Moesiei Inferior. În sec. II-III sunt menţionate câteva incursiuni ale triburilor geto-dace în Dacia şi Moesia; în anul 117, în legătura cu tulburările şi situaţia gravă a provinciei Dacia după moartea împăratului Ulpius Traianus, se menţionează un adevărat „război dacic" provocat după dispariţia cuceritorului Daciei de către dacii liberi, fără îndoială cu participarea altor triburi (sarmaţi etc.) şi a autohtonilor din interiorul provinciei romane. Alt război cu ei şi desigur cu autohtonii a avut loc la 143 sub Antoninus Pius.
Costobocii au năvălit în Moesia, Tracia şi Grecia pe la anul 170, - mişcări de care nici Dacia n-a rămas neinfluenţată. Mai importantă pentru provincia carpato-danubiană pare să fi fost marea incursiune a dacilor liberi sub domnia împăratului Commodus (180-192), care s-au extins şi în interiorul Daciei unde "s-au agitat provincialii: in Dacia imperium eius recunsantibus provincialibus", HistAug., Commod. 13,5; sub aceşti „provinciali" ar fi greu a nu recunoaşte în primul rând tocmai populaţia autohtonă şi apoi (dacă va fi fost cazul) şi o bună parte dintre "colonişti" veniţi din alte zone ale imperiului. Cu acest prilej, guvernatorul provinciei (legatus augusti) C. Vettius Sabinianus a încercat să pacifice un mare grup de daci liberi veniţi dinspre nord în ajutorul altor triburi barbare ce atacau Dacia şi le-a promis pământ în provincia Dacia; erau 12000 (Cass. Dio, LXXII 3, 3) foarte probabil că guvernatorul Sabinianus i-a colonizat în provincie, sporind numărul braţelor de muncă de aici. Alte lupte cu dacii liberi se menţionează în anul 218 (Cass. Dio, LXXVIII,27; 5) şi mai târziu, iar în cursul sec. III devin mai frecvente incursiunile lor în teritoriile romane, alăturându-li-se triburi germanice. Costobocii, carpii şi alte seminţii trace septentrionale şi-au continuat incursiunile în provinciile romane în cursul sec. II-III, iar carpo-dacii sunt menţionaţi în alianţă cu hunii ( Zosimus, IV 34). - Nu se cunoaşte soarta "dacilor liberi" după sec. IV este foarte probabil că o mare parte dintre ei au pătruns în "fosta provincie" Dacia după evacuarea acesteia de către romani şi s-au amestecat cu dacii contribuind la fortificarea puternicului nucleu getic din stânga Dunării de Jos.
Rezultă aşadar că poporul geto-dacic şi în general tracii din stânga Dunării nu au dispărut (în interiorul provinciei Dacia, ca şi în afară) odată cu desfiinţarea statului dac (sau uniunii de triburi, având centrul în podişul Transilvaniei) şi cu sau odată cu dispariţia lui Decebal în 106, iar marea putere şi vitalitate etnică a acestor populaţii s-a făcut vizibilă încă în curs de trei secole (II-IV), cât ne permit să cunoaştem izvoarele istorice. Afară de puţine elemente refugiate spre nord şi est din Dacia ardeleană la 106, daco-geţii şi tracii liberi erau triburile autohtone din nordul şi estul spaţiului lor etnic (Maramureş, Bucovina, Moldova de Nord, Basarabia, Galiţia, Slovacia etc.), iar nu - cum ar fi dispuşi a presupune unii - chiar daco-geţii refugiaţi şi emigraţi din provincia romană ori "expulzaţi" de trupele romane. Spre sfârşitul perioadei antice, dacii liberi şi ceilalţi traci în nord-est se pare că au fost absorbiţi de triburile sarmatice, germanice, iar în evul mediu de slavi; dar - cum s-a spus - o parte dintre ei (de prin Crişana, Maramureş, Moldova) au fost rămas fideli Daciei carpatice, amestecaţi cu geto-daco-romanii lăsaţi în urmă de armata şi oficialitatea romană în 271/2, - fapt care ar contribui la facilitarea muncii de explicare a „tracismului" mult mai pronunţat al dialectului român septentrional (aşa-numita "daco-română") în lexic, faţă de dialectele sudice, din Peninsula Balcanică, precum şi la înţelegerea fenomenului de "romanizare" (sau „românizare", de expansiune a romanităţii, a elementului românofon) în teritoriile de la nord, vest şi est de hotarele vremelnice ale provinciei Dacia Traiana.
Prin zdrobirea lor militară şi subjugarea politică cu exploatarea economică în sec. II-III, conştiinţa etnic-socială, aproape i-am zice "naţională" a geto-dacilor nu a fost extirpată imediat şi definitiv; ea se menţine în forme latente, reapare peste veacuri: ecouri, chiar îndepărtate ale "dacismului" unor romani fruntaşi sunt cunoscute din sec. III şi IV, exprimate limpede în izvoarele vremii; de ex. „uzurpatorul" Regalianus în Moesia (Pannonia?), la cca. 260 „gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, adfinis" (HistAug., Tyr. trig. 10, 8; RE, I A, 464); M. Acilius Aureolus era de neam getic, iar mama împăratului Galerius, Romula, era o dacă trecută în sudul Dunării la cea 242- 243 (cap. II, nota 24)."