Dacia, teritoriul locuit în antichitate, de daco-geţi, corespunzând în linii mari cu teritoriul locuit mai târziu de români.

Începând din ultimii ani ai sec. 6 î.Ch. şi până în sec. I î.Ch., pe teritoriul Daciei sunt menţionate de izvoare diferite uniuni de triburi daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea lui Dromichaites (începutul sec. 3 î.Ch.), Oroles şi Rubobostes (prima jumătate a sec. 2 î.Ch.). La începutul sec. I î.Ch. pe teritoriul dac se formează, sub conducerea lui Burebista un stat incipient cu centrul în Munţii Orăştiei. Printr-o serie de războaie, Burebista a lărgit mult graniţele statului sau astfel încât în anul 48 î.Ch., acesta se întindea din Carpaţii Păduroşi până în Balcani şi de la Marea Neagră până la Dunărea mijlocie şi munţii Slovaciei.
Dacia lui Burebista a fost multă vreme considerată ca un stat sclavagist începător. Principalele clase fiind însă nobilii (pileati) şi oamenii liberi de rând (comati), iar sclavii jucând un rol relativ neînsemnat în producţie, s-a ajuns astăzi la concluzia că acest stat nu era sclavagist şi nu se dezvolta pe linia orânduirii sclavagiste. Este posibil ca dacii să fi cunoscut în acel timp o variantă, a modului de producţie tributal. Statul dac avea un pronunţat caracter militar, în cadrul său un rol important îl jucau preoţii.
Sub Burebista, marele preot Deceneu exercita o autoritate deosebită (a ajuns până la rangul de vicerege). După moartea lui Burebista (44 î.Ch.), vasta sa stăpânire se destramă. Statul dac intracarpatic, cu centrul în Munţii Orăştiei, continua însă să existe, condus de Deceneu, Comosicus, Coryllus, urmaţi de mai mulţi regi rămaşi necunoscuţi, apoi de Scorillo, Duras şi Decebal. În alte părţi ale Daciei au existat în această perioadă formaţiuni politice mai mici, cu caracter de state începătoare sau de uniuni tribale, cum erau cele conduse de Cotiso (în Banat), Coson, Dicomes (după, unii autori în Câmpia Munteană sau Moldova), Rholes, Dapyx şi Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol şi jumătate, după moartea lui Burebista, daco-geţii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î.Ch.) şi, în sec. I d.Ch., pustiirea în mai multe rânduri a sudului Munteniei. În faţa pericolului tot mai ameninţător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, spre sfârşitul sec. I d.Ch., formând un stat puternic sub conducerea lui Decebal.
Sub domnia acestuia dacii au purtat războaie cu Domiţian (87-89 e.n.) şi cu Traian (101-102 e.n. şi 105-106 e.n.) în urma cărora statul dac a fost învins şi desfiinţat, iar o mare parte a teritoriului său, transformat în provincia Dacia, a fost anexat Imperiului roman. Romanii au introdus în Dacia forme de viaţă şi de organizare administrativă, relaţiile sociale proprii.

Dacia romană
Rămas în Dacia după terminarea războaielor (106 e.n.), Traian a creat în Transilvania (cu excepţia colţului de SE, din Banat şi din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă provincie romană, alcătuind o singură unitate administrativă. Sudul Moldovei, Muntenia, estul Olteniei şi colţul de SE al Transilvaniei au fost anexate Moesiei Inferior. Dacia romană era o provincie imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său (numit dintre membrii ordinului senatorial, foşti consuli) care purta titlul oficial de legatus Augusti propraetore. Acesta, în calitatea sa de guvernator al provinciei, era investit cum imperio, ceea ce-i dădea puteri depline în conducerea şi administraţia provinciei, în comandarea trupelor şi în exercitarea dreptului de a judeca. Legatul imperial era ajutat de un procurator Augusti cu atribuţii financiare. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul guvernării căruia (106-e.n.) a fost întemeiat şi primul oraş roman din Dacia, metropolă a provinciei, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la titulatura căreia în vremea lui Adrian se va adăuga şi epitetul Sarmizegetusa. Oraşul a fost întemeiat prin colonizarea veteranilor din legiunile care participaseră la cucerirea Daciei. Trupele romane, destul de numeroase, lăsate în Dacia (legiunea XIII Gemina, I Adiulrix, IV Flavia Felix) erau masate în mare parte la graniţa de N şi NV a provinciei având în sarcina apărarea regiunii aurifere şi a liniei de oraşe de pe marele drum imperial ce străbătea Dacia de la N la S, intre Porolissum şi Dierna. La E, de-a lungul Oltului, în Transilvania şi Oltenia.
Dacia era apărată, de trupele Moesiei Inferior, dispuse într-un arc de cerc care, începând de la Barbosi, în fata Dinogetiei, urca pe Siret spre interiorul arcului carpatic prin pasul Oituz, la Bretcu. De aici continua până ce atingea Oltul la Hoghiz, urmându-i apoi cursul până în pasul Turnul Roşu şi mai departe până la vărsarea lui în Dunăre, la Islaz. Având acest amplu sistem de apărare, dispus pe două fronturi, Traian a retras o serie de trupe din Dacia pe care le-a trimis în Pannonia şi în Moesia Inferior. Dar în 117 d.Ch., îndată după moartea neaşteptată a acestuia, în Dacia au avut loc tulburări provocate de izbucnirea unei răscoale a populaţiei autohtone, la care s-au adăugat şi atacuri ale sarmaţilor.
Adrian a vizitat Dacia, a reprimat mişcările şi a efectuat prima împărţire administrativă a provinciei (118- 119 e.n.) în Dacia Inferior şi Dacia Superior. Au fost abandonate S Moldovei şi Muntenia de la E de Olt, trupele romane de aici fiind transferate în armata Daciei Inferior, fie retrase în Moesia Inferior. Romanii au menţinut însă unele capete de pod pe malul stâng al Dunării, ca cel de la Barboşi (jud. Galaţi), de unde au continuat să supravegheze teritoriul Munteniei. Din Oltenia şi coltul sud-estic al Transilvaniei a fost creată o nouă provincie: Dacia Inferior. Aceasta dispunea de graniţe bine apărate, alcătuite pe de o parte de culmile Carpaţilor, peste care se putea pătrunde numai prin păsurile întărite şi bine păzite de romani, iar pe de altă parte de linia Oltului, prin Limes Alutanus, puternic fortificată, de Adrian şi împăraţii următori până aproape a sfârşitul stăpânirii romane în Dacia.

Dacia Inferior era o provincie procuratoriană condusă de un procurator condusă de un procurator, organizare care a dăinuit până la retragerea aureliană (sub Gallienus, guvernatorul consular, care făcea parte din ordinul senatorilor, a fost înlocuit, probabil, cu un prefect din ordinul ecvestru). Provincia Dacia bastion înaintat al Romei în lumea "barbară", era apărată de peste 40 000 de soldaţi din legiuni şi trupe auxiliare. Trupele staţionau în castre situate fie la graniţe, fie în interiorul provinciei. Cele mai importante erau castrele de legiuni de la Apulum şi Potaissa, precum şi castrele de frontieră de la Micia, Porolissum, Angustia etc. În epoca romană Dacia a cunoscut o considerabilă dezvoltare economică al cărei finalitate era, fireşte, Roma. S-au realizat progrese în domeniul mineritului, meşteşugurilor, agriculturii, a înflorit comerţul, s-a extins folosirea scrisului. Au apărut o serie de aşezări urbane (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Apulum, Romula etc.), care au primit pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium şi chiar pe cel de colonia. Această dezvoltare s-a bazat în mare măsură pe exploatarea muncii sclavilor şi a populaţiei autohtone aservite. Descoperirile făcute în castre ca acelea de la Micia, Augustia, Bologa, Buciumi, Orheiul Bistriţei, în aşezări ca acelea de la Casolt, Cristeşti, Noslac, Obreja, în cimitirele de incineraţie de la Casolt, Calbor, Soporu de Câmpie, Obreja etc., marele număr de trupe auxiliare formate din daci în cursul sec. 2-3 d.Ch. ca şi numele dacice din inscripţii dovedesc persistenţa populaţiei autohtone sub stăpânirea romană. Alături de daci, în noua provincie au trăit numeroşi colonişti romani, aduşi din toate colturile Imperiului roman (ex toto orbe romano). În anul 271 d.Ch., împăratul Aurelian, având nevoie de trupele din Dacia pentru întărirea liniei Dunării, a retras armata şi administraţia din provincie creând, la S de fluviu, o provincie nouă cu acelaşi nume (curând, aceasta va fi împărţită în două: Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea). 0 parte dintre locuitori, mai ales din păturile înstărite, au plecat la S de Dunăre, dar marea majoritate a populaţiei daco-romane a rămas pe loc, dând naştere, în a doua jumătate a mileniului I d.Ch., poporului român şi limbii române.

Dacia Malvensis, provincie romană cu capitala la Romula (Malva), creată în 167-169 e.n. pe locul Daciei Inferior, condusă de un procurator Augusti sau praefectus Augusti. Menţionată numai în inscripţii descoperite în afara Daciei. Unii istorici au localizat-o greşit în Banat, identificând Malva la Denta (C. Patsch, C. Daicoviciu). Trei inscripţii descoperite în Spania, Grecia şi Algeria arată ca Malva era o altă denumire a oraşului Romula din Oltenia, ceea ce demonstrează că localizarea Daciei Malvensis nu se poate face decât în Oltenia.

Dacia Ripensis, provincie romană cu capitala la Ratiaria, înfiinţată de Aurelian la S de Dunăre, odată cu retragerea trupelor romane din Dacia (271 d.Ch.). Dacia Ripensis era situată între Dunăre, râul Vit, Munţii Balcani şi râul Porecka (Iugoslavia).
Dacia Ripensis se extindea şi pe malul stâng al Dunării, stăpânind capete de pod la Svinita, Pojejena, Dierna, Desa, Sucidava etc. În Dacia Ripensis au fost transferate din Dacia, legiunile XIII Gemina (la Ratiaria) şi V Macedonica (la Oescus), ambele fiind comandate de un dux Daciae Ripensis. Deşi a suferit de pe urma invaziei goţilor, hunilor, avarilor şi slavilor, provincia s-a menţinut până în sec. 6 d.Ch.

Notă: H. Vetters, Dacia Ripensis, Wien, 1950
D. Tudor, Omagiu lui C. Giurescu, Bucureşti, 1942, 523 şi urm.
C. Daicoviciu, Nesciendi ars..., Sibiu, 1944
H. Nesselhauf, Madrider Mitteilungen, 1963, 180 şi urm.
F. Vittinghoff, în Acta MN, 6, 1969, 131, şi urm.
R. Syme, Danubian Papers, 1971, 175 ;
M. Speidel, în Dacia NS, 17, 1973,
V. Pârvan, Getica, 1926;
H. Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1971;
C. Daicoviciu. La Transylvanie dans l'antiquite, Bucarest, 1945;
D. Tudor, Oraşe,Tirguri, Sate, Bucureşti, 1968;
M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969 "