burebista scrie "
Puterea armată a dacilor, până la cucerirea țării de catre romani, era compusă din cavalerie și pedestrime însă forța principală a populațiunilor gete de lângă Dunăre și Marea Neagră a constat în cavalerie.
„Geții, care locuiesc dincolo de Hem, scrie Tucidide, precum și celelalte popoare din ținuturile acestea, cari se mărginesc cu sciții, întrebuințează aceleași arme ca și națiunea aceasta. Ei sunt cu toții arcași călări".
Prin cavalerie, geții își câștigase în vechime renumele cel mare de popor neînvins (idomiti). Pe la anul 339 a. Chr., regele scit (get) Atheas, care domnea peste părțile de răsărit ale Daciei, scrie cetățenilor din Bizanț următoarele: „Păziți-vă să nu faceți vreo pagubă veniturilor mele fiscale, ca nu cumva caii mei să bea apa voastră".
„Geții, scrie Ovidiu. sunt inamici puternici în cavalerie și săgețile lor bat departe .
Cavaleria dacilor era de 2 feluri: ușoară și grea.
Cavaleria ușoară era - pe cât se poate - liberă de greutăți, înarmată numai cu arcuri și săgeți, sabii si topoare fără scuturi și fără sulițe. Călărașii daci nu aveau pe caii lor nici șa, nici plocat. Pentru război, ei nu aveau trebuință de pregătiri multe; ei erau în tot momentul gata de plecare și gata de luptă. Arma principală a dacilor, în cavalerie si în pedestrime, a fost arcul. Cu arcurile lor, ce băteau departe, ei acopereau pe inamici cu o ploaie oe săgeți.
Arcurile dacilor erau solide și ușoare, formate din coarne de animale, împreunate la mijloc cu o bucată dreaptă, iar coarda arcului era din vână de cal. Ovidiu, vorbind despre geții și sarmații de lângă Dunăre scrie: „Cea mai mare parte din popoarele acestea nu se tem de armele ostașilor romani. Ei au o deplină încredere în arcurile și în tolbele lor pline cu săgeți și în caii lor învățați să facă curse foarte lungi și să suporte timp îndelungat setea și foamea".
Cavaleria dacilor și a sarmaților avea o deosebită deprindere în lupta cu arcul. Când fugeau, ori simulau că fug, se întorceau cu jumătate corpul înapoi și îndreptau săgețile asupra celor ce-i urmăreau.
La romani, arcul a fost numai o simplă armă de vânat și nu era introdus în armatele lor, aproape numai dacă exista în trupele de auxiliari, recrutate din populațiunile provinciilor.
Săgețile dacilor erau lungi și muiate în venin de viperă. „Nu este nimeni din sarmați și geți", scrie Ovidiu, „care să nu poarte o teacă cu arc și săgeți muiate în sânge de viperă". Geții purtau totdeauna cu dânșii o tolbă plină de săgeți, din care cauză, Ovidiu îi numește tolbași (pharetrati), un termen ce se vede a fi fost în uzul militar, deoarece îl aflăm întrebuințat și în organizarea militară a românilor, până în secolul al XVIII-lea.
O altă parte din cavaleria dacă era înarmată cu lănci. Lăncile și sulițele cavaleriei, unele aveau forma hastelor [hastae] romane și serveau ca armă de împuns si de aruncat. La cavaleria sarmată, ne spune Tacit, era în uz lancea numită contus; ea semăna cu sarissa macedonenilor, însă nu era așa lungă.
Unele trupe de cavalerie, care luptau cu lăncile și cu sulițele, mai purtau și scuturi. Scuturile dace aveau forma ovală care era mult mai practică; ele se puteau mânui mai ușor decât forma pătrată și acopereau numai pieptul și pântecele luptătorului. Când fugeau, scuturile se aruncau pe spate. Pe scuturile dace vedem figurate diferite embleme. Unele au la mijloc o rozetă, ca simbol al soarelui și sunt decorate pe margini cu semiluna și stele. Pe altele vedem coroane de lauri și ornamente de flori. Afară de scutul oval sau pelta mai era în uz la cavaleria din nordul Istrului, ne spune Lydus, și un scut mai mic, pe care italienii îl numeau parma.
Cavaleria grea era compusă din trupe ce purtau catafracte sau lorice. La unele din trupele acestea, călăreții și caii erau acoperiți cu lorice sau cu armuri peste întreg corpul. Aceasta era armătura particulară a cavaleriei sarmate, pe care, după cum scrie Tacit, o purtau numai principii și cei mai nobili dintre sarmații roxolani. Loricele cavaleriei sarmate erau formate din o singură bucată, ce acoperea partea de sus și de jos a corpului. Caii sarmaților erau acoperiți cu lorice pe cap, pe piept, pe laturi și pe picioare până la copite, iar peste ochi aveau apărători perforate. Loricele dacilor însă se deosebeau de ale sarmaților, ele aveau forma unui pieptar sau cămăși și acopereau numai pieptul, spatele, coatele și pântecele până la genunchi. Columna lui Traian ne înfățișează diferite genuri de lorice întrebuințate în armata dacă. Unele erau din lamine de bronz, ori de fier în forma unui pieptar (thorax), care se încheia la piept cu copci mari. Altele erau fabricate din solzi de metal, de os, sau de piele tare (lorica squamata). Altele erau din zale, sau din inele de metal (lorica hamis conserta), unele erau de in (lorica lintea).
Principii și cei mai nobili dintre sarmați, scrie Tacit, purtau lorice formate din lamine de fier, ori din bucăți de piele foarte tare; iar Pausania scrie că armurile sarmaților (înțelege ale călărimei de rând) erau făcute din solzi tăiați din copite de cai, fiindcă la dânșii nu erau mine de fier și nici nu se importa la ei fier din alte părți.
Trupele din cavaleria grea a dacilor și sarmaților purtau pe cap coifuri de metal, sau de piele tare. Coifurile dace aveau diferite forme. Unele mai aveau în partea dinapoi și o apărătoare pentru spate, iar altele acopereau și fața luptătorului. Pe Columna lui Traian vedem figurată, ca trofee, o lungă serie de coifuri de diferite forme, din care unele cu ornamente artistice foarte frumoase, ceea ce ne servește ca un indiciu, că, în mare, parte cavaleria era compusă din nobilime și din oameni cu avere.
Ca armă ofensivă, cavaleria cea grea a sarmaților mai avea si o sabie lungă și dreaptă (gladius praelongus, spata) suspendată laturi și pe care în luptă o țineau cu amândouă mâinile.
,,Este de mirare, scrie Tacit, că întreagă putere a sarmaților consistă, am putea zice, în afară de ei înșiși. Când luptă pe jos, ei de-abia se mișcă, dar când vin cu escadroanele lor, nu este trupă care să le poată rezista... Ei au sulițe lungi (conți) și spade foarte lungi, pe care le tin cu amândouă mâinile, când le întrebuințează".
Alte arme ale cavaleriei grele erau securile ușoare de război, de o parte cu un tăiș lat convex în forma unei semilune, iar la cealaltă parte cu o muchie înaltă. In fine, Pausania mai face amintire de arcanalele cavaleriei sarmate, pe care le arunca asupra inamicilor când îi ajungea si apoi, întorcându-și repede caii îi trăgea jos .
Caii dacilor au fost foarte renumiți în antichitate pentru velocitatea lor. Poetul Ovidiu întrebuințează pentru caii geților epitetele de rapidus și celer. Istoricul latin Vopiscus, care trăise în timpurile lui Constantin cel Mare, amintește de un cal luat de soldații romani din regiunile de dincoace de Istru, care nu era nici frumos, nici mare, dar care era în stare să facă pe zi câte 100 de mile (149 km. 870 m.) și să continuie astfel în timp de 8-10 zile. mati scrie Ammianus, erau, de regulă castrați, ca sa nu se agite cind vad iepele si sa nu se tradeze prin nechezat atunci cind trupele stau ascunse."
