Nivelul şi forma de reprezentare simbolică a unei persoane fizice, sau juridice, a unui grup de oricare fel, etnic, profesional, sportiv, sau turistic, a unei intreprinderi, sau a unei localităţi, a unei etnii, sau a unui popor cunoaşte o sumedenie de mijloace în care se poate înfăţişa, fiecare cu criteriile şi specificul său, precum, într-o ordine verticală, sau orizontală, sunt: steagul, drapelul, stindardul, fanionul, prapurul, pavilionul, apoi stema, gherbul, herbul, blazonul, ecusonul, efigia, emblema, marca, sigiliul, ştampila, respesctv medalia, decoraţia, insigna, inelul, medalionul, diadema, coroana, cordonul, eghileţii, epoleţii, panaşul, armele, stela, diploma, placheta, tabula, icoana, pana de aur etc.

Fiecare dintre acestea are un istoric al formei şi ţine de o ştiinţă rece, care normează structura şi practicarea lor, precum vexillologia (pentru steaguri), heraldica (pentru steme), sfragistica (pentru sigilii), medalistica (pentru medalii şi decoraţii), diplomatica sau numismatica. Respectiv s-au creat instituţii internaţionale de înregistrare, precum Oficiul pentru blazoane de la Londra, care încearcă formarea unei evidenţe universale, cu două scopuri: evitarea suprapunerilor fie şi numai întâmplătoare, deci uzul comun fără semnificaţie al unor simboluri, respectiv evitarea încălcării unor reguli care sunt specifice heraldicii, sfragisticii, ori altor ştiinţe, adică crearea şi uzul unor simboluri corecte din punct de vedere ştiinţific. De aici rezultă speranţa unei aprofundate elaborări a intenţiei de reprezentare simbolică, şi lămurirea prealabilă a lucrurilor, de pildă dacă se doreşte un steag naţional, sau un steag de naţionalitate, un steag bisericesc, sau un stindard de frăţietate, o stemă heraldică, sau una iconografică, etc. Voi mai aminti că pentru un grup etnic, pentru o naţionalitate se pretează stindardul, care derivă dintr-o practică antică şi mai ales romană şi care este prin excelenţă un simbol de înfrăţire, de unitate în grup.

Istoria steagului tricolor la români, format din culorile roşu, galben şi albastru are o bibliografie foarte bogată, în care argumentele mitologice, afective şi cele documentare se împletesc într-un traseu, care nu este uşor de luminat şi clarificat. Ca semnificaţie, cele trei culori în ansamblul lor simplifică şi reprezintă curcubeul, deci tricolorul românesc poate fi înţeles ca preluarea unui mesaj ceresc, în care aceste culori sunt definitorii şi însărcinează neamul românesc să fie pe pământ un neam creştin, purtând în sine un mesaj al Dumnezeirii, precum atât de clar a exprimat poetul Vasile Alecsandri la 1878 în "Cântecul gintei latine", cu care a câştigat concursul interlatin de la Montpellier. Citez ultimele două strofe:


"Şi-n ceasul sfânt al judecăţii
Când faţă-n cer cu Domnul Sfânt
Latina gintă a fi întrebată:
- Ce au făcut pe acest pământ?
Ea va răspunde sus şi tare:
O! Doamne! În lume cât am stat
În ochii ei plini de admirare
Pe Tine te-am reprezentat!"




Recent a apărut o nouă lucrare, "Tricolorul românesc", de patru autori, Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, Dr. G.D. Iscru, Tiberiu Velter şi Aurel David, la Editura Sigma din Bucureşti (1995), în care se avansează ipoteza că steagul tricolor se regăsea la daci în culorile stindardului (signum) sub forma unui balaur zburător cu cap de lup, confecţionat din lemn, ori metal, şi stofă colorată.
Acesta era un simbol ce se dovedeşte activ la întregul neam tracic, care stătea "Sub semnul lupului". Imaginea lui a rămas pe Columna lui Traian de la Roma şi vom putea şti exact culorile acestui stindard când vor da rezultate studiile unui grup de savanţi italieni, care încearcă restaurarea culorilor iniţiale ale Comunei, prin regăsirea lor în memoria marmorei şi aducerea la suprafaţă cu mijloacele sofisticate ale cercetării nucleare.
Acest stindard a fost conservat şi utilizat în secolele următoare, în special pentru legiunile care s-au format din luptătorii daci angajaţi în slujba Romei. Dintre acestea, se disting Cohorta "Augusta Dacorum" şi Cohorta "Aurelia Dacorum", care au avut reşedinţa în Pannonia, de unde Cetatea "Aquincum" (viitoare Buda veche) a moştenit în stema sa culorile roşu, galben şi albastru, regăsibile în steagul tricolor al Budapestei de azi.
Teoria este cât se poate de curajoasă, dar nu este pentru prima dată când se susţine. La 1851 J.F. Neigebauer, în lucrarea "Dacien aus der Uberresten des Klassichen Alterthums mit besonderer Rucksicht auf Siebenburgen. Topographische Zusamengestellt" afirma că tricolorul românesc este o moştenire din timpul Daciei Traiane. La acestea, în 1976, Dr. Marius Bizerea adaugă argumente din secolul al VI-lea, după documente găsite în Biblioteca Vaticanului. Astfel, Domnia sa arată că în Novella XI din 14 aprilie 553 a Împăratului Justinian sunt descrise stemele teritoriilor supuse Episcopiei Justinian Prima. Între acestea, şi stema Daciei transdanubiene, care este descrisă astfel: Ex parte dextra, in prima divisione, scutum rubrum, in cuius medis videtur turris, significans utramque Daciam, in secunda divisione, scutum coelesti, cum (signum)tribus Burris, quarum duae e lateribus albae sunt, media vero aurea.
Şi în traducerea Dr. Marius Bizerea: "Din partea dreaptă, în prima diviziune (un) scut roşu în mijlocul căruia sunt văzute turnuri însemnând Dacia de dincolo (=Dacia Traiană ), în a doua diviziune scut ceresc (albasru= de culoarea cerului) cu semnele tribului burrilor, ale căror două laturi sunt albe, iar mijlocul auriu."
Preponderenţa culorilor din această stemă este limpede roşu în dreapta, auriu la mijloc albastru în stânga şi poate fi o continuare în stemă a culorilor din stindardul traco-dacic al balaurului cu cap de lup, care a fost folosit în Europa centrală, până în Evul Mediu ca steag de luptă, inclusiv pe timpul celor "zece regi", care au stăpânit Pannonia după trecerea hunilor şi până la venirea ungurilor.