Amplasat la obârşia Pârâului Satului, în vecinătatea vestitei ocne de sare de la Uioara de Sus, satul Şpălnaca a fost locuit încă din zorii preistoriei.
Cu 120 ani în urmă, această localitate intra în literatura arheologică europeană prin descoperirea a două impresionante depozite de bronzuri.

In 1881, pe locul numit „Podae" din hotarul nord-estic, s-a găsit un vas mare din lut, care conţinea 120 obiecte din bronz (dălţi, seceri, brăţări, o sabie etc.), datate la începutul epocii fierului (sec. XII î.Ch.). Cel de-al doilea depozit ivit în vecinătatea primei descoperiri, în punctul „Dudău", cântărea circa 1000-2000 kg şi se compunea din seceri, celturi, lame, fierăstraie, cuţite, brice, lame şi mânere de săbii, vârfuri de lănci, dălţi, zăbale, brăţări, ace de podoabă, aplici, plăci de centură, fragmente din vase, fibule, turte etc., dispersate în diferite colecţii particulare şi muzee din ţară şi străinătate. Această impunătoare descoperire datează de la sfârşitul epocii bronzului şi începutului epocii fierului (sec. XIII î.Ch.).
Perieghezele şi săpăturile sistematice executate în deceniile 8 şi 9 ale veacului trecut în vatra şi pe hotarul satului de către prof. univ. dr. Dumitru Protase, sub egida Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca în colaborare cu Mihai Blăjan de la Muzeul Unirii din Alba Iulia au identificat numeroase aşezări şi cimitire umane din diverse epoci istorice.
Astfel, în punctul „Fântâna lui Şimon" din hotarul nord-estic s-a cules din arătură fragmente ceramice din mileniul V î.Ch. şi Hallstatt şi s-a conturat o aşezare medievală intens locuită între secolele VIII-XIII. în vatra localităţii semnalăm resturi de locuinţe din epoca bronzului (cultura Wietenberg), epoca fierului (Hallstatt B), epoca Latene, epoca romană (sec. II-III e.n.), perioada prefeudală (sec IV-IX) si evul mediu (sec. X-XIV) Cele mai semnificative vestigii aparţin fazei clasice a culturii dacice şi sunt reprezentate prin ceramică lucrată cu mâna şi bucăţi de chirpici proveniţi din bordeie semiîngropate, scoase la iveală in partea sud-vestică a satului La acestea se adaugă urmele unor locuinţe de suprafaţă din epoca romana (ceramică, bucăţi de râşniţă, monede de la împăraţii Hadrian şi Sever Alexander, ţigle şi lespezi din gresie provenite din substrucţii), identificaţi în punctul „La Ţâclu" şi în grădinile din vecinătate, amplasate în hotarul sud-vestic al satului. Pe terasa numită „Şugud". situată la circa 1 km sud-est de sat, semnalăm resturile a cinci locuinţe cu platformă de lut ars. fragmente ceramice pictate şi neornamentate, unelte litice (lame, nuclee, topoare) etc. utilizate de populaţia neo-eneolitică din mileniul III î.Ch. în aceeaşi arie, îndeosebi pe botul pantei, arăturile adânci au scos la lumină locuinţe şi vetre de foc, ceramică topoare de piatră de la începutul mileniului II î.Ch.; urme de locuire şi ceramică din epoca bronzului (cultura Wietenberg) şi Hallstatt; ceramică şi o brăţară din bronz din faza clasică a epocii Latene (sec. I î.Ch. - I e.n.); vestigiile unui vicus roman (ceramică, pietre de râşniţă, fragmente din vase de sticlă, cărămizi anepigrafe sau cu ştampila Legiunii a XIII-a Gemina etc.) şi resturile unor morminte de incineraţie cu urnă, distruse de fierul plugului.
în anii 1976, 1979 şi 1989 s-au executat săpături arheologice pe terasa nordică a pârâului Şugud şi s-a identificat un cimitir utilizat în mai multe epoci. în cursul sondajelor s-au dezvelit, o urnă din Hallstatt (cultura Basarabi), 9 morminte de incineraţie în urna şi groapă simplă, din epoca romană, două morminte (20 şi 33) din secolul al V-lea şi 39 schelete din perioada prefeudală (sec. VI-VII). Adesea mormintele antice au inventarul alcătuit dintr-o urnă spartă în timpul lucrărilor agricole, oase umane calcinate, mărgele din sticlă zgurificate la focul rugului funerar şi o cataramă din bronz.
Complexele funerare prefeudale conţin schelete de copii, femei şi bărbaţi înhumaţi în gropi paralelipipedice sau trapezoidale. la adâncimi cuprinse între 0,45 - 2,18 m. Subiecţii aşezaţi în decubit dorsal, cu capul la vest şi picioarele la est, au inventarul funerar relativ bogat. Femeile sunt însoţite de obiecte de podoabă (şiraguri de mărgele din sticlă, cercei din bronz şi argint, un ac şi un tub din fier, vase de lut), iar mormintele atribuite bărbaţilor se remarcă prin piese de vestimentaţie (aplice din bronz, catarame din fier), ustensile (lame de cuţit, amnare, aşchii de silex) şi arme (vârfuri de săgeţi cu trei aripioare şi de lance, cu lama rombică în secţiune). Din cele 39 complexe funerare se remarcă mormântul 10. cu groapa adâncită până la 1,60 m şi orientată VSV-ENE. care prezintă conturul şi dimensiunile neprecizate. Complexul sepulcral a fost profanat încă din vechime şi azi mai conţine oasele scheletului şi o parte din obiectele inventarului funerar răvăşite pe fundul gropii. Studiul osemintelor, realizat de antropologul ieşean dr. Dan Botezatu, atribuie scheletul unui bărbat matur (avar), cu vârsta de 30-35 ani Inventarul mai cuprinde resturile unui obiect din tablă subţire din bronz, lama fragmentară a unui cuţit din fier în formă de frunză, prevăzut cu spin de fixare în mânerul de lemn, două obiecte atipice foarte oxidate şi alte trei fragmente dintr-un obiect de fier. cu forma şi utilizarea neprecizate, aflate în partea centrală a mormântului. La capătul de NNE al gropii sepulcrale era depus un vârf de lance din fier îndreptat cu capătul ascuţit spre E. Piesa cu tub de înmănuşare are lama în formă de frunză, prevăzută pe ambele feţe cu nervura mediană. în partea centrală a gropii, la nivelul scheletului răvăşit, în anul 1976 s-a descoperit un solidus de la împăratului bizantin Iustinus II (565-578). In aria necropolei semnalăm şi două morminte cu călăreţii îngropaţi alături de cal în gropi cubice, cu latura de 3 m. La circa 1,40 m adâncime, groapa prevăzută cu trepte pe una din laturi era săpată în două compartimente despărţite de un perete median cruţat în lut. într-una din gropi a fost depus cadavrul unui bărbat (M. 19) şi cealaltă (M. 37) adăpostea o femeie, aşezată cu capul la vest şi picioarele la est. în compartimentul alăturat al fiecărui mormânt a fost aşezat calul înşăuat, cu picioarele aduse sub abdomen şi capul întins spre răsărit. Bărbatul avea ca inventar o cataramă, un amnar şi fragmente atipice dintr-un cuţit cu teacă, toate din fier. Calul sacrificat ritual a fost înhumat împreună cu echipamentul aferent: o zăbală în gură, două scăriţe întregi aşezate de o parte şi de alta a abdomenului şi un vârf de lance cu secţiunea rombică. Inventarul funerar al femeii se compunea dintr-un şirag de mărgele confecţionate din tablă de argint, câte doi cercei la urechi, un ornament din argint aurit cusut pe fundul unei căciuli (în creştetul capului), un cuţit, patru verigi şi o căldăruşă de lemn cu cercuri şi toartă din fier. Calul poseda o zăbală, două scăriţe şi o cataramă din fier. Căpăstrul era împodobit cu 13 aplici din bronz argintat, un clopoţel, două discuri - apărători şi o teacă de curea din bronz.
Studiul antropologic al osemintelor umane exhumate a demonstrat că indivizii înmormântaţi în „Şugud" reprezintă populaţia autohtonă, de origine romanică, din aşezarea semnalată în apropiere, peste care s-a suprapus un grup de călăreţi avari, pătrunşi în bazinul mijlociu al Mureşului pentru a supraveghea salinele de la Ocna Mureşului. Vatra satului medieval timpuriu (sec. X-XIl, identificată pe ambele terase ale pârâului care străbate localitatea actuală, este atestată prin fragmente de oale şi căldăruşe din lut. O altă aşezare amplasată pe terasa stângă a Pârâului Şugud, la poalele sud-estice ale Dealului Feţii, avea locuinţele înşirate de-a lungul văii, pe partea mijlocie a terasei ferită de inundaţii.
Cea dintâi atestare documentară a satului medieval, identificat arheologic, datează de la 1329, cu denumirea de Spanlaka. Documentele din veacurile următoare oferă numeroase referiri cu privire la evoluţia istorică şi demografică a acestei localităţi. În concluzie, precizăm că cercetările efectuate pe teritoriul localităţii Şpălnaca au identificat importante materiale arheologice, reţinute de istoria naţională şi europeană, care subliniază permanenţa şi continuitatea populaţiei traco-dacice, daco-romane şi româneşti în acelaşi spaţiu geografic începând din preistorie până în contemporaneitate. Izvoarele documentare şi informaţiile statistice ulterioare aduc noi argumente care relevă caracterul etnic românesc al acestei aşezări străvechi, înscriind viaţa economică şi socială a satului în cadrul procesului de dezvoltare istorică generală a Transilvaniei.

Notă: de Prof. univ.dr. Dumitru Protase - Mihai Blăjan"