Sunt una şi aceeaşi populaţie, considerată de lumea antică ramura nordică a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al României.

Denumirea de geţi, folosită cu predilecţie de scriitorii greci, desemnează în ansamblu populaţia geto-dacilor, dar are în vedere mai ales triburile şi uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpaţi şi până la Balcani. Cealaltă denumire, de daci, preferată de autorii latini, se referă la populaţia din regiunile intracarpatice şi de vest ale Daciei.
Vorbind despre marea expediţie a lui Darius împotriva sciţilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune că regele perşilor, înainte de a ajunge la Istru, "birui mai întâi pe geţi". Aceştia se cred nemuritori şi sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Pentru aceeasi perioadă se mai întâlnesc unei ştiri succinte şi generale la Hecateu, Sofocle şi Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumătate a sec. IV î.Ch. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeşte de un rex histrianorum, probabil un conducător al geţilor de la Dunărea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, după cum ne povesteşte istoricul grec Adrian (Expediţia lui Alexandru, I,5), ajungând la Dunăre, întâmpină rezistenta geţilor din stânga fluviului. O puternică forţă getică avea să distrugă armata macedoneană şi pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expediţia contra sciţilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 şi Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).
Pe la 300 î.Ch. îi întâlnim pe geţii din câmpia munteană uniţi într-o mare şi puternică uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, XXI, 11,12), relatează că geţii conduşi de regele Dromichete reuşesc să înfrângă cele două expediţii ale lui Lysimach, întreprinse la nord de Dunăre şi să facă prizonieri, mai întâi pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe însuşi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis, reşedinţa căpeteniei gete, situată undeva în câmpia Dunării.
Plin de înţelepciune şi mărinimie, Dromichete cruţă viaţa lui Lysimach, după ce mai înainte l-a încărcat de daruri pe fiul acestuia, şi-l eliberează din captivitate. El primeşte în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate şi chiar pe fiica acestuia de sotie.
Pentru a doua jumătate a sec. III şi începutul sec. II î.Ch., două documente epigrafice descoperite la Histria, atestă prezenţa la Dunărea de Jos, mai precis prin părţile de sud ale Moldovei şi nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, pe nume Zalmodegikos şi Rhemaxos. Aproximativ în aceeaşi vreme, după cum spune Trogus Popmpius (la Iustin, Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stăpânea prin părţile Moldovei, poate şi în estul Transilvaniei, pedepseşte pe supuşii săi, pentru motivul că nu au luptat cu succes împotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelaşi scriitor antic mai aflăm că puterea dacilor creşte pe vremea regelui Robobostes.
Secolele I î.Ch. înseamnă, pe plan economic, politic şi cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Această perioadă este dominată de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista şi Decebal. Primul care domneşte aproximativ între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) "cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată peste Tracia".
Din informaţiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac - şi Iordanes (Getica) rezultă că Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. În jurul anului 60 î.Ch., el distruge puterea celţilor boii, până în Slovacia, apoi cucereşte oraşele greceşti de pe coasta de vest şi de nord a Mării Negre, de la Apollonia şi până la Olbia. Într-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reuşeşte să întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest şi nord-vest până la Dunărea de Mijloc şi Morava spre nord până la Carpaţii Păduroşi şi spre est până la Nistru şi Marea Neagră, iar spre sud, peste Dobrogea până la Balcani. Stăpân pe o Dacie mare şi puternică, Burebista intervine în politica Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatările lui Strabon: "Ajungând în fruntea neamului său, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare fată de porunci încât în câţiva ani a făcut un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba, încă a ajuns să fie temut şi de romani". După dispariţia de pe arena politică a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al şaselea deceniu al sec. I î.Ch. (45-44), izvoarele literare menţionează o serie de regi geto-daci, printre care se remarcă Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras, Diurpaneus şi, în Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes.
O altă figură proeminentă a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romană, LXVII,6,1) ca un rege priceput în ale războiului, iscusit la faptă, meşter în a întinde curse şi viteaz în luptă.
Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcă în mod deosebit prin războaiele purtate împotriva romanilor, primele confruntări având loc în timpul împăratului Domiţian. Războaiele daco-romane din anii 101-102 şi 105-106, soldate cu înfrângerea şi supunerea geto-dacilor, au însemnat şi sfârşitul lui Decebal, ţara fiind transformată în provincie romană. În toiul luptelor cu romanii, ca şi de-a lungul întregii sale existenţe, Decebal s-a dovedit un mare conducător, priceput şi abil în arta războiului şi în politică, rămânând un exemplu măreţ de dăruire totală pentru binele şi libertatea neamului său.
O imagine mai completă a ceea ce a însemnat istoria şi civilizaţia geto-dacilor în cadrul lumii antice rezultă din cercetările arheologice. Gratie acestor investigaţii se cunosc acum numeroase aşezări şi cetăţi geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri şi coline subcarpatice, cele mai multe aşezări apar ca centre întărite, prevăzute cu şanţuri şi valuri de apărare şi cu pante abrupte. Uneori valurile sunt întărite cu ziduri de piatră (Cotnari-Moldova), alteori cu bârne şi vălături de chirpici ars (Popeşti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Mărgariteşti şi Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate şi unele din davaele lui Ptolomeu: Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău şi Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popeşti (Muntenia), Buridava-Ocniţa (Oltenia) şi Ziridava-Pecica (Banat).
De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în zonele de dealuri subcarpatice şi pe coline de munte, cetăţi cu ziduri durate în piatră după moda grecească. Asemenea cetăţi au fost identificate şi cercetate în munţii din zona Orăştiei, la Grădiştea Muncelului, unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, la care se adaugă Piatra Craivii (jud.Alba), Băniţa la vest de bazinul Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) şi Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ). În multe din aceste cetăţi s-au ridicat, pe lângă locuinţe şi ateliere, sanctuare măreţe asemănătoare templelor antice greco-romane.
Cultura geto-dacilor, corespunzătoare celei de-a doua vârste a fierului (epoca Latene), cunoaşte o evoluţie în timp ce poate fi urmărită începând cu a doua jumătate a sec.V î.Ch.. Având ca fond principal tradiţiile şi moştenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contribuţia şi a unor elemente de influenţă grecească şi celtică. Între sec. III î.Ch. şi sec. I e.n., cultura geto-dacilor se generalizează, devenind unitară pentru întreaga Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul cel mai răspândit şi cel mai caracteristic.
Geto-dacii au utilizat ceramica lucrată atât cu mâna, cât şi cu roata. Geţii din zona Dunării se dovedesc a fi meşteri pricepuţi în prelucrarea argintului şi în realizarea unor adevărate opere de artă. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogea), Peretu, Găvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcătuite din coifuri, vase, piese de harnaşament etc., se remarcă prin execuţia tehnică şi prin ornamentaţia lor deosebită. În sec. I. î.Ch., geto-dacii dovedesc o artă deosebită în confecţionarea unor obiecte de podoabă şi vase-cupe lucrate într-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lănţişoare, fibule, brăţări şi alte podoabe din tezaurele de la Sâncrăieni, Cerbăl, Surcea, Şeica Mică (Transilvania), Herăstrău, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori şi Tifeşti din Dacia extracarpatică. În mod cu totul deosebit, geto-dacii evidenţiază prin monetăriile lor proprii. Ei emit o gamă variată de monede de argint folosind tehnica grecească şi preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi şi uniuni de triburi din sec.III î.Ch. În vremea lui Burebista se trece la o monetărie unică de tipul denarilor romani republicani.
Numeroasele unelte de fier descoperite în aşezările şi cetăţile geto-dacilor sunt o dovadă a nivelului la care se situa meşteşugul prelucrării fierului, tâmplăria, agricultura, cioplitul pietrei, construcţia de locuinţe ş.a.
Tezaurele de monede, obiecte de podoabă şi diferite alte produse de factură, greco-romană, venite pe calea schimburilor indică raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioară.
O serie de elemente de cultură geto-dacică continuă să supravieţuiască mult timp după cucerirea Daciei de către romani, atât în cadrul provinciei, cât şi în afara acesteia.
Ele vor contribui la sinteza culturală daco-romană, servind ca argument la netăgăduit al continuităţii geto-dacilor până la topirea lor în populaţia romanică de mai târziu. "